E atat de
liniste in dimineata asta – perfecta liniste. Numai vantul se aude batand
printre frunzele goale, si un clopot indepartat de biserica, atat de indepartat
si surd incat pare sa se invarte asa de o vesnicie, uitat in miscare de o forta
necunoscuta, fara nicio atingere care sa il controleze acum...
E atat de
liniste. Niciun zgomot de copii, nicio voce umana, niciun ciripit de pasare pe
o raza de o mie de km, si sunetul tacerii este ciudat de recomfortant...
E atat de
liniste. De parca cineva ar fi murit. De parca toti ar fi murit. Iar eu as fi
fost uitata aici, intinsa pe pat, cu trupul dezgolit de orice vesmant si
sentiment, pentru ca eram demult atat de inerta si infricosatoare in ne-moartea
mea incat nimeni nu s-a mai obosit sa ma ucida si pe mine...
Ma uit la
peretii inalti si incerc sa gandesc – cuvinte, idei, note... Pink Floyd pornit
la pick-up-ul din colt, si trupul invartit intr-o pozitie de fat printre
cearsafuri, cu crestetul greu linistindu-se, acoperit numai de un puf usor
acum, hipnotizat de cantecele de leagan pe care si le pune singur acum...
Puiul de
om nu mai are ridurile de adult acum sa ii numere trupul in ani, nici macar o
distinctie vizibila a sexului, asa cum sta intins pe spate printre foite albe
de lumina, cu mina linistita a celui necunoscator, caruia, taindu-se parca
brusc orice logica a realitatii de pe sub pleoape, zace intr-o linistire simpla,
multumit si fara sa astepte nimic...
Pieptul
mic si alb incadrat de oase – singura materie concreta din el acum care mai e
inca vizibila printre gramajoarele de piele – se ridica foarte usor in ritmul
unei respiratii abia perceptibile ce-mi pare aproape ireala, aproape mimata de
trupul imobil, iar pe retina goala de orice imagine pare sa-i joace, la fel ca
si in urechi, si in minte – golit de orice alta senzatie – sunetul acordurilor
slabe al muzicii din camera...
Aceeasi
si unica muzica ce a devenit sunetul predominant in toata linistea dimprejur,
singur printre bucatile de materie amortite acum, rezonand in ecouri stranii si
pocnindu-se de straturile de cer pentru a ricosa incet inapoi, ca intr-o uriasa
incapere izolata a pamantului cu pereti etansi ...din vid parca, o uriasa
oglinda ce multiplica lumea la nesfarsit in colturile sale – necunoscute la
numar – cubul Rubik invartindu-se in spatiu la nesfarsit...
Fiinta de
piele si carne – singura supravietuitoare a lumii dinauntru - devine moale
acum... iar cearsafurile nu o mai disting printre cutele albe de bumbac, caci
porii-i se decoloreaza in culoarea laptelui, iar consistenta i se modifica
incet in ceva maleabil, ca de gelatina incolora. Ca de meduza. Nu se mai poate
numi varstnica, asa cum nu se mai poate numi femeie sau barbat, iar mai nou
nici macar umana... Bucata cu forme impercepibile de embrion nenascut inca, se
reduce la dimensiuni minuscule – sau poate e imaginatia mea – caci, impietrita
in peretii sticlei de dincolo de lumina, de dincolo de sunet, de baloanele de
aer... inca vad camera vie in blocul de 10 etaje din singurul oras inca locuit,
din singurul perimetru de pamant ... de singurul punct... unde dangatul
clopotului inca nu a incetat, iar muzica hipnotizanta, ca din interiorul
uterului infinit, multicolor al lumii... tine in viata, la tuburi invizibile,
dar concrete de viata, de respiratie, o unica, singura fiinta...
Invizibila,
ireala acum.
Si inchid
ochii si nu mai mi-e teama, lipita de un vid obsedant de insingurat, de rece,
de inert... dincolo de care stiu cu siguranta acum ca, printre bucati
halucinante de materie moarta, cearsafurile ei inca respira.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu