Proza pentru M.

8-08-2013

Imi infundam capul inauntru si perna mirosea a tine. Relaxant si dulce – mirosul tau, draga...

Si prosoapele puse pe sarma la uscat vara. Miroseau a sare de mare si a trecut, miroseau a picioarele tale pistruiate si calde sub fusta de plaja si a talpile cu unghii ovale, rosii si perfect conturate pe degetele familiare. Si a parul tau scurt. Si a zambetul tau. Vara.

Si nimic, nimic nu ma putea linisti mai mult ca aceste amintiri...

Diluare :

Si in zilele acelea in care sentimentul durerii era mai puternic decat orice, iar constiinta lui le anula pe toate celelalte, nimic nu ma mai putea calma, nimic nu mai putea ajunge si calma mintea umflata de ganduri si ajunsa precum un fruct putrezit in creierul meu ori precum un avorton ucis inainte de vreme, prin care se vedeau inca ramificatiile groase de vene si sentimente sparte... nimic nu mai putea ajunge la ea, o cuprinde intre palme si relaxa cumva uriasul balon de sange acid... mi te imaginam luandu-mi-o si flexandu-mi-o intre ele ca pe ceva de cauciuc, cu calm sec si privire linistita de cunoscator care stie si a vindecat de-o viata suflete pocnite de oameni tampiti.

(Sunt un om tampit ?

...vorbesc urat.

Normal ca sunt !

Altfel de ce as fi aici ?

De ce as scrie ?

In loc sa dorm. In loc sa mananc. In loc sa ma uit la filme proaste, sa ma indop cu chestii prajite si sa butonez jocuri video pana la disperare, pentru ca mai apoi sa ma f*t sec intr—un dormitor cu o persoana neimportanta si sa ma culc pe pieptul ei – al carei suflet dinauntru e la fel de neimportant pentru mine – si sa adorm. Precum face toata lumea)

Si ai sa ma linistesti...

In zilele acelea. Cumva. Tu reuseai sa ajungi la mine. Cumva. Durerea. Imi amintea de tine.

Si pernele in care ma cufundam sa adorm seara. Si prosoapele in care ma inveleam dimineata. Si pielea pe care o dadeam cu crema sa potolesc arsurile din creier ce-mi apareau si pe piele, neinfranate de nimic – de nicio lege tampita a fizicii, a naturii – de nimic. Doar durere. Rosie si proaspata pe carne.

Pielea calda miroase a piele de tine. Nu exista altfel de piele calda decat a ta. Nu exista altfel de vanilie decat cea din pielea ta, atunci cand te lungesti la soare si se topeste in parfumul carnii nu asa de tinere de femeie de varsta mijlocie. De femeie adulta si fericita. Cred ca nu ar mirosi la fel daca vreuna dintre aceste calitati ar disparea.

(Dar in timp a facut-o – mi-ai facut-o – ai facut-o ...sa dispara. Si in momentul acela drogul meu cald, imbatator s-a dat deoparte deodata, lasand libera durerea adormita pentru totdeauna inauntrul mintii mele, sa-si faca de cap, urland ca monstrii la luna, iar luna mancata pe jumatate la care se rugau astfel de fiare negre – sufletul meu insingurat)

Si mirosul acela – mirosul tau – era in mine. Te stiam dinauntrul meu si traisei acolo dintotdeauna, fara sa dispari sau sa te nasti niciodata, dintotdeauna si niciodata nascuta cu adevarat... Dar acolo. Si amintirea ta, ucisa si pastrata pentru totdeauna de mine si in mine era numai a mea, numai a mea sa ma linisteasca, sa fie...

Durerea calda in schimb. Miroase a mine. Si a ganduri sparte pe o perna patata intr-una de negru, pentru ca durerea din capul meu curge de fiecare data cand indraznesc sa umblu acolo si sa colorez moartea aceea tipatoare in ceva mai pamantesc.

Mori ! Mori, imi spun. Mori dracu si lasa-ma in mortii tai de moarte moarta.

Dar macar lasa-ma sa exist.

Linistita si singura.

In zilele acelea. Nimic nu m-ar fi ajutat mai mult decat imbratisarea ta, draga. Stiu ca de obicei nu las pe nimeni sa ma atinga, dar... Tu erai mai necesara singuratatii decat era singuratatea intimitatii in momentele acelea.

De aceea. Te rugam sa ma imbratisezi. Sa nu ma lasi asa. Vino, te rog – sunt mult prea singura – mult prea singura...