Când eram mică îmi doream să fiu o sirenă. Stăteam cu picioarele împletite în cadă și nu voiam să mă uit în jos la oasele mele. Cel mai mult îmi plăcea să umplu hârtiile de solzi și să sper că eu mă aflam sub liniile alea curbe de apă, și nu niște fete desenate fără nas. Niciodată nu m-am priceput la desen. Niciodată nu mi-a plăcut să pun nasul la ce desenam. Mereu am crezut că le strică fața. Cred că mi-am dorit întotdeauna să nu fie nevoie să respire măcar. Să stea numai în apă dacă e posibil. Fără bule. Și cu ochii închiși. Acum apa doar mă ustură când îmi cade peste tăieturi. Dar tot e singura care mă liniștește. Încă am solzi dacă îmi întorc puful de păr în sus. Și am reușit să ajung să nu mai pot să respir. Am nevoie să vărs totul pentru asta. Să rămân fără pic de lichid în mine. Numai atunci corpul meu se umflă cu aer. Și mă pot mișca la loc. Numai atunci îmi revin. Apa mă iubește. Numai în ea găsesc alinare. Și dacă închid ochii mai pot fi încă o dată acolo. La șase ani într-o cadă plină cu apă. Crezând că sunt pește. Un pește pe care nu l-ai tras cu acul și l-ai ținut într-o pungă de plastic atâția ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu