Animalul acvatic

Sunt un animal acvatic. O scrumbie sau poate o specie de somn cu jumătate de corp pe uscat sau cu jumătate de uscat pe corpul inundat. Nu știu exact. Trăiesc sub apă aproape în permanență, ochii mei înoată, la fel și brațele – au devenit solzoase. M-am înăsprit ca un burete după prea multe ore de spălat, sunt sărat și numai bun de aruncat. Patul nu mă mai primește, căci pe oriunde merg eu mă urmărește o baltă, iar așternutul e prea uscat pentru corpul în permanență udat. Ochii mi s-au umflat și, în loc de urechi, am două heleșteuri mici pe care le aprovizionez constant de pe obraji. Pielea a devenit ceva de soiul unei gume care a crăpat – peste tot în corpul meu am găuri ca să țin râul nesecat. Citesc poezii de dragoste să îl alimentez în zilele cu secetă și mă uit pe fereastră la orașul întunecat doar pentru o ploaie obișnuită în zilele cu teren uscat. De curând m-am abonat la programul de înjurături local doar pentru un plus de material, iar în fiecare dimineață la trezire primesc mesajul obișnuit de despărțire . Am un întreg calendar bine pus la punct și până la sfârșitul lunii plănuiesc să mă transform complet în pește, întreaga casă s-o inund sau, în caz contrar, am să mor încercând.

Notebook for my lullabies III

De fiecare dată când corpul se întristează,
simt cum mi se topesc plămânii.
Știi că dacă încerci să nu plângi
Tu plângi totuși?
Pe interior.
Ți se topesc organele
Și nu mai poți să respiri.
Iar atunci când reușești să plângi în sfârșit
Să dai totul afară
Corpul se umflă brusc cu aer
Ca un maț de balon
Care mai avea puțin și se făcea mic
Sufocat, cât să-ți încapă-ntr-o pungă
Pe care s-o ducă mama a doua zi la măcelărie
Să o vândă pe un preț mai bun la carne.

Midsummer night's dream

Heitor Magno

Vara mă îmbolnăvește. Sunt momente în care mă întreb dacă voi mai supraviețui încă o vară. De fiecare dată mi se pare tot mai improbabil. Ca un diagnostic interior, care se repetă - improbabil. Este improbabil să mă mai trezesc. Ca și cum timpul ar fi pe terminate, iar ultimele zile ar curge încet, umede și calde în clepsidra asfințitului de soare. Ca și cum soarele de pe cer care întârzie să cadă își transmite ultimele suflări până aici, în mine, iar ultimele lui convulsii și-ar avea ecoul înăuntrul meu. 

Ultimul ceas are gust de vară. Ultimele cuvinte nu mai pot fi rostite. Timpul tot a amorțit în încheieturile de la mână. Undeva între dorința sângelui de a curge mai departe spre degete și fixarea gândului în oase, un gând de moarte și de-nțepenire. Visez să-nțepenesc în cearșafurile albastre, iar corpul meu să nu-și mai facă veșnicul ritual de trezire-n fiecare dimineață. Picioarele mele să nu se mai dezlipească de pat. Pleoapele să nu se mai dezlipească de ochi. Aerul să nu se mai dezlipească de piele. Să rămână acolo, undeva, în spatele soarelui care s-a dus la culcare și s-a trezit din nou fără corpul meu , ca niște resturi cu care a uitat să vină. Aș vrea să fiu gândul pe care ai uitat să îl rostești într-o dimineață de vară, Doamne și să rămân culcată în patul cu-așternuturi albastre când lumea va pleca mai departe, fără mine în zorii noi și nerușinat de calzi.

Milky Way

All the noises stop

Where the wall of your skin begins

If I stick my ear to your neckline

And bury me in

I could sleep and die as a mute in that oasis

For I would have no more need for words

In the land where no man shall pass

For I am there alone

Inside my dying man, under a clear sky

You could not see through it back to the world

Just like you can’t see through our own to the galaxies

Out there, beyond

But I have no need for that

For I have found my own Milky Way

Down at the river of your skin

Where moles guide me to its spring.

Love letter

Kiss me
Then break me
And hide me beside your neckline 
Beside your cheekbone 
Behind your waist 
Behind your elbows 
Or behind every intersection 
Where your bones meet to kiss each other 
Again and again. 
I want to be an itch when you raise your arm 
An itch in your elbow 
A piece of dust in your bones 
A scratch when you raise the corners 
Of your lips, of your knees 
Of your eyes to smile. 
I want you to blow over me 
And then swallow me 
All of my ashes inside 
Scattered all across your red skin 
That rests inside the back of your throat 
So that you can always taste me 
Whenever you close your mouth.

Hiding place

And where do you go

When you want to hide your body

Let it have its rest

Even for a moment only?

Do you hide it in the old attick

Of your childhood’s house?

Do you go hide it in that old swinging chair

In the courtyard

Where flowers and grass grew so long over it

That you can dive in completely?

Do you go under the bed

Where the space stayed the same

But you can no longer shrink so much

So that it can cover your thought completely?

Do you go in the closet

And take all of your clothes off

Together with all the rest

So that you can feel the wood better

Feel like you become part of it

And you can close the door

Like you would just lift another arm?

You have the key at that door

That your mother said you could never lock completely

You have the key at that closet too

You have the key at your own house

You can always lock yourself up if you want to

You don’t live inside the furniture

Or in the spaces your family built

You live inside your own.

So where do you go hide your body

Let it have its rest

Even for a moment only?

Will you go back to seek solace in places

That don’t belong to you

Or will you go inside yourself

To the places your own heart built?

Go hide inside your body

And you can have more than a moment only

And you can have more than hiding

Because when you have yourself

You will forever rest your body

Just like you rest your heart.

Gene

Zgomotul purtat de oase sună înăuntrul meu ca o superstiție, un ecou. Aducerea aminte a morții ce zace în interior. M-am născut purtând moarte. Și tot ce va crește din mine se va naște ca să moară din nou. Și copiii mei vor fi infestați cu durere, ca semne din naștere crescute peste tot pe corpul lor, ca alunițe înnegrite la colțul gurii și înflorind pe spate, acolo unde șina spinării se dezvoltă sănătos, ținându-i să nu cadă, inconștientă de molima ce crește în interior. Am crescut ca o otravă vărsată în cana mamei mele, am făcut-o să își dorească să mor, pentru simplul fapt că am crescut și nu mai sunt parte din corpul ei, ca un membru care nu mai este atașat la corpul gazdei sale. M-am detașat și am căpătat corp nou. M-am abătut de la regulă și am creat variabile noi care au provocat erori în sistemul ei. Așa că a trebuit să fiu eliminată. Acum am gena. Odată ce înveți să mori, ai să îți dorești să se întâmple cât mai repede și cât mai des. De câte ori poți muri înăuntrul tău într-o noapte? De câte ori poți urla în pernă până când corpul tău începe să se cutremure? Într-o zi am auzit toate etajele ventriculului stâng prăbușindu-se. În altă zi am înțeles cum inima toată poate să se prăbușească fără să cadă în loc. Ultima dată când am verificat era tot acolo, dar atunci când o ascult acum vocea ei sună ca un hârșâit. Mușchii ei se freacă cu întreruperi, firele venelor ei se ating zgâriindu-se, pulsul ei crește amenințând să distrugă întreg acoperișul acum. De la cele mai mici tresăriri, inima mea crapă zilnic bucăți de carne așa cum ai crăpa între degete firmiturile de pâine pe masa din bucătărie. Mă întorc la ceașca de cafea a mamei mele acolo unde am lăsat-o pe fața de masă și mai adaug un strop de lapte. Acum știu sigur că nu o să îi placă ce am făcut, dar măcar pot să îmi fac singură cafeaua acum.