Copacii fara padure

"Daca-mi voi alipi ramurile de trunchiul tau ai sa ma certi? Daca-mi voi culca sufletul de vis in sufletul tau, ai sa poti duce aceasta povara? Daca-mi voi scrie inima in inima ta vei trai pentru amandoi? E tot mai iarna si iarna curge peste noi departarea."

M.F.

Can't get enough of :)

Not sad, but tired

"Tristetea nu este aproape niciodata altceva decat o forma de oboseala."
  ...cuvintele acestea spun totul, tot ce as fi putut sa-nsir pe-o foaie de hartie, tot ce-as fi putut povesti in ore despre ceea ce simt acum, tot ceea ce gandurile n-ar fi putut cuprinde intr-o clipa de ragaz. Caci ragaz nu au, nici clipa de tacere, iar tristetea le-a intrat in fire,un sentiment prea vechi sa le mai poata surpinde: obosite sunt doar acum, cand sa se opreasca din cadere nu mai pot.

Insecta

"E totuşi o insectă fină
Al cărui ac e ca un dar..."

Nu ma astept sa intelegeti cele ce urmeaza. Nici eu nu mi le pot explica prea bine, asa cum nicio spaima rece nu se poate explica..

 Nu te pot dezlega, copila bruna, cu ochi patrunzatori. Nu-ti pot dezlega enigma ochilor ce ma provoaca, nu-mi pot explica sentimentul ce ma-ncearca. Caci placere nu e, dar spaima nici, iar vraja nu o pot numi, caci fiori sa ma cuprinda in vraja nu se poate implini.
 Deasupra ochilor deschisi ca doua ape in care se-oglindeste luna, deasupra secretului nerostit ce impietreste in pupila intunecata, gene mari ca de insecta, ca din aripi lungi si fine, se intind in zbor sa imi atinga pielea, s-o intepe, s-o loveasca, s-o patrunda pan' la sange si din ea sa se hraneasca.
Iti intarzii mult privirea, si c-un chip tacut de fata tanara, uiti ca nu sunt din locurile tale, de printre flori si seva dulce, ci o simpla pamanteanca ce nu poate sa reziste unui joc perfid al mortii, ce nu poate cadea prada flirtului nervos al unei zburatoare ce nici o zi nu traieste, poate, in lumea mea. De simtit, nu simti decat placerea, caci mai mult nu-ti poti permite, decat sunetul extatic al pielii crude ce curge un strop de viata. Sa ramai nu poti, dar vrei, cu privirea-mi sa te joci intr-o clipa de plictis capricios, si sa-mi lasi apoi pe piele urma vanata de sarutare, dureroasa-ntepatoare, furata-ntr-o secunda pe tacute, sub privirea-mi goala de orice impotrivire.

First photo day

"Unul dintre cele mai grozave lucruri despre cărţi este că uneori există niste poze fantastice acolo."

"Imi trimiti frumoase poze
Cum trec carele prin sat
Chiar si gardurile-s roze
Dar pe malul celalalt.

Indienii cred mimeaza
Viata buna de acum
Simt cum pana lor vibreaza
Si pe creste iese fum.

Vad si case parasite
Nu stiu ce s-o fi-ntamplat
Cred familii ratacite
Dar pe malul celalalt.

Sigur e frumoasa tara
Visul nu-i abandonat
Doar ca mai trecuse o vara
Si-s pe malul celalalt."
 ("Poem de caramel" - Doru L.)

Pozitia de invatat

Cand asta se intampla...

...incerc sa raman calma si, in pozitie de fluturas, imi strang picioarele la piept si incep sa numar pe bucatele secundele pana cand nu voi mai putea rezista absolut deloc.

...uneori merge, dar in majoritatea cazurilor imi amortesc picioarele mai repede decat rabdarea si trebuie sa cedez pozitia fluturelui celei clasice, intinse drepte, sa-mi pot simti sangele cald invadandu-mi spatiile goale din venele reci ce nu se pot obisnui asa usor cu procesul de transformare. Indoite si tepene nu vor putea sta niciodata, fluturand lateral in aripi de zburatoare. Dar merita sa incerc.

Te trimit inapoi

...inapoi de unde ai venit.
Ma eliberez de tine, vise fara de pamant, fara de stabilitate, fara credibilitate.
Visule ce nu te saturi, visule ce cazi si-nlaturi linistea-mi de muritoare - zbori, evapora-te-n zare.
Sa te vad placere nu am, sa te simt durere-mi provoaca, iar sufletul meu loc de ea nu vrea sa-si mai faca.
Sa sufar de tine nu pot sa mai indur, ideea-ti de ispita-mi goneste spiritul cel pur.
Nu te mai pot auzi, de tine urechile-mi nu mai asculta - pleaca dar, te du si nu te mai intoarce - te gonesc, vezi bine, te gonesc si cu tine nu vreau sa mai am de-a face.
Caci de vise muritoare orisicine are parte, doar eu am ales sa te iubesc pe tine, un imposibil ce nu-mi face bine.
Ma eliberez, si fara visul meu eu mor
...ma usuc ca o floare fara soarele de care ii e dor.

O singura culoare

...e minunat ce-mi vad ochii, ce-mi simte fiinta cand se inteapa in acele nervoase de zapada, ce-mi ingheata-n vene cand ies pe usa blocului grabita si intru in iarna proaspat cazuta. Sa cad-un punct alb din nori nu as fi sperat, dar sa fulguiasca nebuneste o noapte si-o zi si sa nu se opreasca inca nici atat. Acum traiesc visul nesperat si ma astept din clipa-n clipa sa se sfarseasca, caci de adevarul lui ma indoiesc, atat de frumos imi pare.
Sa cer mai mult as indrazni - o saptamana de ninsoare, o lume alba fara de culoare cu nuante tari sub crusta inghetate, precum dulcele sub fondantele rosii ascunse, adormite-n nesfarsire, adormite pe vecie.
In goana nebuna s-alerg cu norul de zapada, iar picioarele sa nu mi se-opreasca decat cand talpile-mi vor prinde aripi albe de burice, si fum alb sa ma-nconjoare, tepi ascunsi sa ma doboare, tot as alerga cu palmele-nainte sa prind visele de coada, sa-mi ramane intre unghii resturi din ele si cu bucati de nori sa ma-ntorc acasa gustate dulci sub cununa de omat inainte sa se topeasca, printre degete sa-mi curga, pe podea sa-mi risipeasca spume de placere pur cereasca.

Ce ne spunem atunci cand nu ne vorbim I

...nimic. Nu, nici chiar asa.
De fapt, sunt atatea lucruri pe care le spun atunci cand de fapt nu spun nimic, iar buzele-mi sunt pecetluite intr-o incapatanare nebuna. Nici eu nu inteleg de ce uit de fiecare data ca nu am spus ceea ce sufletul ar fi vrut sa spuna, ceea ce gandurile imi urlau in cap si-i interziceau gurii sa rosteasca. Sub barierele albe ale dintilor cu colturi neregulate, sub moliciunea cerului ei, limba amortita uitase sa se miste, iar sunetele guturale ce se chinuiau sa iasa, ea le impingea inapoi, uimindu-se pe sine de gestul copilaros de a spune nu. De a se impotrivi, de a refuza sa se mai deschida pentru a rosti. Cuvinte, fraze ce nu vor fi ascultate oricum.O voce ce ramasese prizoniera in gatul inrosit, iritandu-se de enervare, din durerea de a nu putea fi auzita. O voce ce-ar fi vrut sa tipe, sa se zbata pe dupa barierele solide, inchisa in capul mic, uitata intr-un colt de trup de care nu voiam sa-mi amintesc, redusa la tacere.
Gura mea uitase sa vorbeasca. Eu uitasem s-o folosesc, s-o iert, s-o eliberez.
Ma ustura sa n-o pot folosi, dar si mai tare m-ar durea s-o fac si sa nu fiu auzita. Cand alegi sa taci, uiti ce mai inseamna sa fii ascultat. Iar eu am invatat asta de o vreme incoace. Cand o sa-mi uit vocea, atunci poate o sa uit si cuvintele pe care obisnuia sa le rosteasca si sa fie inghitite cu greu inapoi.
Sa caut un drum inapoi mi-ar fi imposibil acum, caci totul e acoperit cu praf, iar urmele-s uitate acolo unde am ales sa le inabus printre firele de nisip, adanc, de unde n-or putea sa iasa vreodata.

Si ninge, in sfarsit...

...si ninge, in sfarsit, si ninge cum nu a mai nins o iarna-ntreaga si cum cerul meu a uitat s-o faca.

...si ninge, in sfarsit, mai frumos ca niciodata, ca la inceput, cand a-nvatat s-o faca, liber si dezordonat, cazut, ca-n mainile stangace ale copilului.

...si ninge, in sfarsit, si ninge greu, cu fulgi grosi de puf, de puf din nori, caci s-au prefacut in ploaie.

...si ninge, in sfarsit, si-mi ninge-n palme, in par, pe pleoape, dupa ce-a tanjit in asteptare, sub cerul inghetat de iarna, sub crusta alba de zapada ce-a intarziat sa se sparga.

...si ninge, in sfarsit, cum mi-am dorit-o, si simt cum fiinta-mi se umple de lumina - lumina alba din ploaia de zapada, lumina alba cum nu am mai primit de-un an, iar trupul meu isi cere doza de cer.

De-ar fi sa incep...

Caci de-ar fi sa te iubesc pe tine, as face-o gresit. Nu as sti ce inseamna corect, caci nu am facut-o niciodata, iar de ar fi sa iubesc, ar fi ca si cum as scrie pentru prima oara in cartea sufletului meu, cu stanga, caci ea n-a cunoscut vreodata dura a creionului, strangerea-i lejera intre doua degete, manuirea-i pe o foaie de hartie, scriind incetisor cu indemanarea cunoscatorului sau repede, alergand cuvinte tot mai multe, constiente ca nu vor cuprinde, cate-or fi, pe cate pagini, tot ceea ce sufletul ar vrea sa spuna.

Scrisori II

"La prima vedere s-ar fi putut spune ca era un scris de copil. Dar ceea ce in scrisul copiilor este neindemanare si neajutorare aici era violenta. Era vizibila impotrivirea pe care H. trebuia s-o invinga pentru a face din linii litere, iar din litere cuvinte. Mana copilului tinde sa se abata incoace si incolo si trebuie condusa. Mana ei nu tindea nicaieri si trebuia silita sa inainteze. Liniile care formau literele incepeau de fiecare data din nou, cand porneau in sus sau cand coborau, inaintea arcurilor sau a buclelor. Si fiecare litera era castigata dupa o lupta crancena, avand alta directie, oblica sau dreapta, adesea cu inaltime sau latime nepotrivita.
[...] Apoi am privit scrisul ei si mi-am dat seama cata energie si cazna a costat-o. Eram mandru de ea. Dar in acelasi timp eram trist pentru ea, pentru viata ei intarziata si ratata, trist pentru toata pierderile si ratarile vietii in general. Cand ai pierdut timpul propice, cand ti se refuza ori ti s-a refuzat vreme indelungata un lucru, el vine prea tarziu, chiar daca, de fapt, castigandu-l cu multa truda, il primesti cu bucurie. Ori nu exista "prea tarziu", ci doar "tarziu", si mai bine "tarziu" decat "niciodata"? Nu stiu.
[...] Am pastrat toate mesajele ei. Scrisul i se modifica. Mai intai forta literele in aceeasi directie oblica si la inaltimea si latimea corecta. Dupa ce i-a reusit acest lucru, scrisul i-a devenit mai relaxat si mai sigur. Cursiv nu va fi niciodata. Dar castiga ceva din frumusetea severa ce defineste scrisul oamenilor batrani care au scris putin in viata."

("Cititorul" de B. Shlink)

Fricosul

Frica. Un sentiment pe care nu vi-l sugerez atunci cand incercati sa va indragostiti sau sa va atasati de cineva sau orice alta relatie interumana in care ne-am putea implica serios. Fricosii nu pot sa o faca, o incep fara sa vrea si o termina imediat ce au inceput-o de teama ca nu a fost corect inceputul. Apoi regreta atat inceputul, cat si sfarsitul, dar mai ales continutul pe care l-au ratat din lipsa de incredere. Stiu - nici eu nu inteleg. Dar asa este. Din experienta unei fricoase, urmatoarele:
Pe principiul ca si maine e o noua zi, mintea ta se inchide intr-o carapace de sticla, incapatanata, fisurandu-se incontinuu si spargandu-se pentru a se readuna, doar pentru a nu se intoarce catre suflet si a-i da ascultare. Motivul: teama. Teama ca nu o sa-l inteleaga, ca nu o sa stie sa-l multumeasca, ca nu o sa stie sa-i astampere dorintele de imposibil, de neatins. Ii e teama ca nu o sa stie sa se regaseasca in ele, ca nu va sti cine este si ce a devenit pentru ca-si doreste ceea ce-si doreste. Tematorului ii e frica sa-si doreasca. Ii e frica sa atinga acele dorinte, dar mai ales ii e frica sa se bucure de ele. De teama sa nu ii fie luate inapoi si sa cada apoi de si mai de sus. Ii e teama sa se relaxeze, de spiritul crud al vietii si al intorsaturilor ei de neinteles. Nu stie incotro ar putea s-o apuce cand va fi izgonit din imaginea-i de frumos, din faptura pe care credea ca o cunoaste, de langa cea pe care credea ca o iubeste. El nu va sti sa iubeasca pentru ca va uita de fiecare data tot mai mult ideea de la care a pornit, felul lui initial de a fi, imaginea originala a dorintei. Vezi, oare, ca totul porneste de la o simpla dorina. Pe care mintii ii e teama s-o asculte, trupului s-o implineasca, sufletului sa o simta.

Sa fugi de tine insati nu poti, caci oricat ai alerga, ratacitor, in lumea fara de capete, intr-un labirint inselator, iluizoriu, te vei intoarce, obosit, in locul de unde ai pornit, caci doar pe acela il cunosti, in fine, dintre toate cel mai bine. Sa stii de unde ai pornit, e un lucru bun. Cand nu mai stii unde esti, poti afla intotdeauna drumul de intoarcere. Eu nu am nici certitudinea asta. Niciodata nu-mi amintesc inceputul viselor mele. Sunt atat de lungi si grele de amintire, de speranta, de neadevar, de durere, incat o simpla intoarcere a capului ar insemna sa cad jos si sa nu ma mai pot ridica.
Am uitat, de altfel, cum am simtit, deoarece de fiecare data este diferit, experimentand o altfel de durere, tot mai adanca, tot mai de neinteles, tot mai incurabila.
Sa treci peste, nu poti. Nu poti decat sa speri. Sa speri ca sufletul tau va avea curajul sa simta intr-o zi, sa nu fuga de ceea ce-si doreste si ca-l vei putea tine intr-un singur loc atunci cand se invata cu placerea. Sa speri ca ziua de maine te va ierta si-ti va mai oferi o sansa. Pentru ca, fara garantia asta, nu ai cum sa te aduni de fiecare data, sa ridici capul si sa te orientezi spre un mers corect pe drum alaturi de ceilalti atunci cand te prabusesti impiedicandu-te in tine.

Choses des femmes VI

"Când o chem în minte cum era atunci, apare fără chip. Trebuie să i-l reconstruiesc. Frunte înaltă, pomeți înalți, ochi albaștri, spălăciți, buze arcuite, fără adâncitură, bărbie puternică. Un chip mare, aspru, femeiesc. Știu că îl găsisem frumos. Dar nu frumusețea lui o văd înaintea ochilor.
[...] Îmi amintesc că uneori mișcările, ținuta, corpul ei erau lipsite de suplețe. Nu pentru că ar fi fost atât de greoaire. Părea mai degrabă că se retrage înăuntrul trupului ei, lăsându-l, ca și pentru sine însăși, netulburat de vreo comandă a creierului, în voia ritmului calm, uitând parcă de lumea exterioară. Aceeași uitare de lume ca-n felul cum își pusese ciorapii. Aici însă n-a fost greoaie, ci ușoară, plină de grație și seducție - seducție ce nu era sân sau coapsă sau picior, ci poate îndemn de uitare a lumii înăuntrul trupului."

("Cititorul" - Bernanrd Schlink)

Pentru oameni

"Reia-mi al nemuririi nimb

Și focul din privire,

Și pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire...

Din chaos, doamne-am aparut

Și m-aș întoarce-n chaos...

Și din repaos m-am născut,

Mi-e sete de repaos.

[...]

Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asemeni?
Dar piară oamenii cu toți
S-ar naște iară oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deșarte idealuri -
Când valuri află un mormânt
Răsar în urmă valuri.

Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare

Părând pe veci a răsări
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște."

("Luceafarul" - M. Eminescu)

Astăzi nu a fost orișice zi, ci o zi a amintirii. O zi in care ne amintim de un om, de o viață, de o moarte. De un vis pe care-l visăm și noi acum prin poeziile unde a luat viață. El trăiește încă,  atâta timp cât există oameni care și-l amintesc, care-l simt pretutindeni, care respiră aer răsuflat de cărțile-i legate-n eternitate. Dacă moartea înseamnă să dispari, el nu a murit. A fost și va fi mereu acolo, dintotdeauna și pentru totdeauna, un suflet dintre stele care-a râvnit la omenire și care-așteaptă încă să se-ntoarcă la cei pe care i-a iubit. Să nu-i luăm asta, să nu-l facem să dispară. Căci odată ce vom fi încetat să mai fim oameni, nici el nu va mai fi existat vreodată.

Obiceiurile nesanatoase

"Obiceiurile sunt mai sigure decat regulile, nu trebuie sa le urmaresti, si nu trebuie sa te tii de ele. Se vor tine ele de tine."

Nu am fost niciodată bună la a urma reguli. Sau poate am fost, din dorința mea excesivă de a mă adapta, dar cu siguranță nu mi-a plăcut și am încercat pe cât posibil să mă strecor. Pe cât am putut.

Dar la obiceiuri am fost întotdeauna bună. Acele ticuri, acele lucruri involuntare, inconștiente pe care le facem repetitiv, enervant chiar - da, ei da, chiar acelea. Nici pe acestea nu mi le-am dorit, căci oricine mă cunoaște știe cât urăsc clișeele și lucrurile previzibile, la fel de mult precum frazele standard pe care le spun bătrânii când încearcă să spună ceva nou, dar scot tot ceva vechi, ce-i drept poate din cauză că sunt adevăruri universale. Sau bagajul de cunoștințe deja prea încărcat, greu și obosit nu mai poate înregistra nimic nou și se repetă ca un disc de pick-up defect. Prefer să cred a doua variantă. 

Cu toate astea nu am vrut să simt încă de tânără semnele premature ale acestei încetineli, căci nici leneșă nu-mi place să fiu în a găsi mereu noi lucruri și locuri pentru a-mi petrece timpul, situații de imaginat și trăit, trezindu-mi interesul și pasiunea pentru a crea. Povești. Realități. Personaje. Oameni.

Nu am putut niciodată să mă desenez pe mine ca personaj în fanteziile-mi ocazionale, căci voiam să sper că sunt mai puțin previzibilă în necunoscut, sau poate pentru că nu mă cunoșteam chiar eu îndeajuns pentru a mă imagina. Mă amăgeam. Pentru că cel puțin reacțiile instinctive, naturale ale corpului mă trădează-ntotdeauna, în special acolo, unde sunt cu garda jos.

 

Mulțumirea-mi e că nu-s vicioasă, dependentă de lucruri precum sunt de oameni, ori că ticurile-mi nevinovate nu-mi vor fi primejdioase vreodată, poate decât în a deveni o căruntă femeie cu prea multe plăceri ascunse adunate la portofoliu. Nu, obiceiurile-mi mici de-ncepătoare vor fi poate legate de țopăitul și tresăririle violente în clipele de fericire, sau de pocnitul degetelor și frecarea apăsată a tâmplelor în cele de neliniște. Am uitat să visez în fiecare noapte cum ar fi dacă aș închide ochii, m-aș gândi la ceva frumos și aș putea zbura ridicându-mă pe vârfuri, dar tot de vise și de povești se țin ochii ascunși pe după pleoape și zâmbetul ghiduș din colț de buze ce-l înșeală pe Moș Ene.
Obiceiul de a visa mereu era sinonim cu cel de a spera. Nu a fost niciodată sănătos, precum nici cel de-a-l ascunde cu durerea într-un colț privat departe, dar m-a ajutat să trăiesc.

Amintirile noului născut V

La început a fost doar apă. Mereu a fost doar apă. Chiar și acum.
În apă totul dispare. Imaginile se diluează, substanța se disipează, sentimentele se amestecă, se filtrează, se înmoaie pentru a deveni unul singur, fără nume, ușor ca un vis din care nu vrei să te trezești. În apă totul renaște, se redesenează pentru a lua forma unei realități nu foarte diferite, ci doar mai pure, mai aproape de adevăr. De mine.
Când am nevoie să îmi amintesc umplu un vas cu apă fierbinte și îmi scufund fața în lichidul dens. Nu am putut să nu observ cum mi se desface părul, fluid, moale, ca un fum negru dar tactibil pe care îl pot simți scurgându-mi-se printre degete, alunecând și plutind ușor. Am spus că este ca un vis, dar nu unul deplin unde nu e conștiință de sine și cedare totală, ci unul foarte fragil, ca cel de dimineață, când abia pot să-mi controlez gândurile, doar cât să nu dau frâu negurii minții să mă cuprindă. Senzația de somn e vagă, iar ochii întredeschiși, prinși sub o vrajă slabă, atingând marginea visului și dându-le o certitudine a stăpânirii propriei ființe chiar și în prezența realului.
Când pot să simt apa, știu că totul e sub control, că pot să fiu eu în continuare, că am un sprijin în ceva palpabil. Lichidul fierbinte îmi atinge palma și îl simt cum îmi pătrunde în pori, prin piele, îl simt acolo, în mine - energia vie a unui suflet ancorat în trupul cu unghiuri ascuțite. Atunci știu că nu o să mă pot tăia în ele, că dincolo de el e cerul și că mă pot ridica oricând către el să-l privesc, să-l caut, să-l găsesc mereu altul, mereu promițându-mi că va fi acolo, schimbându-se odată cu mine, fără să plece, la fel ca mine, fără să se termine niciodată, nici când pământurile uscate mă vor înghiți în negura lor, nici când timpul se va sfârși și va închide pentru totdeauna porțile către el. Nici când nu voi mai crede în adâncimea albastră ce mi-a înșelat privirea, căci nici albă și nici infinită nu-i, ci neagră și fisurată dincolo de universul meu, de stele, de sori, de ceea ce pot înțelege.

Uitarea

„Oare după cît timp uiţi mirosul celui care te-a iubit? Şi cînd încetezi la rîndul tău să-l mai iubeşti?”

 "Parfumul tau, tot il mai simt cu narea dreapta... desi stanga pare ca l-a uitat. Vocea ta inca o mai aud cu urechea dreapta, desi stanga nu mai stie cine esti. Te zaresc adesea in dreapta mea, desi niciodata nu esti acolo... "

Amintirile noului născut IV

"Îmi amintesc de foarte demult,

cu mult înainte de nașterea mea

eram împreunã cu cei 
ce nu fuseseră născuți încă.

Când suntem încã nenãscuþi,

Știm totul, tot ce se va întâmpla.

Dar cand iti vine rândul,

îngerii uitării își așeazã degetul

peste gura ta

Și îți lasã un semn pe buza de sus

Iar asta înseamnã cã ai uitat totul."

Când mă gândesc la aceste cuvinte, am din nou acea senzație de déja-vu si gândurile mele își găsesc în sfârșit un răspuns în ea. De asemenea, am teribilul impuls de a mă privi în oglindă și de a-mi trece arătătorul deasupra buzei, peste un semn vechi, pe care credeam că-l cunosc, dar a cărui amintire o pierdusem de atâția ani. Și atunci mă întreb câte alte lucruri credeam că știu despre acest trup, privindu-mi uimită reflecția, câte alte lucruri mi-au ascuns propriile colțuri de minte, înșelându-mi judecata, și câte au fost date uitării, fără voie. Și cât de străină îmi sunt, acum mai mult ca niciodată.

Când acasă e numai un cuvânt

...un cuvant pe care sufletul meu nu s-a deprins sa-l rosteasca niciodata cu placere.
Desi ar fi trebuit sa o faca, si mai ales - ar fi putut - caci nu ii e greu sa se ataseze de locuri, de lucruri, de oameni, sa se obisnuiasca cu ele.
N-a stiut niciodata adevaratul sens al cuvantului. L-a intrebuintat des, in diferite situatii, si peste tot pe unde calatorea dadea nume lacasurilor unde se stabilea, cat de putin, si de fiecare data acelasi nume - "acasa". Chiar si pentru o ora, locul acela se numea intr-un fel care nu-i apartinea, de altfel. Curios nu-i asa? Cum s-a putut intampla? Si - ce e mai grav - cum am putut sa nu-mi dau seama? Căci acasa nu e peste tot. Acasa e un singur loc. Nu conteaza de e casa, sau apartament, camin sau hotel, nu conteaza nici de are acoperis sau paturi unde sa te asezi. Acasa e acolo unde este sufletul tau. Ori...nu asa se spune?
Pacat. Asta inseamna ca al meu nu si-a gasit inca un loc. Si intr-o lume rece si egoista, nu ar trebui sa fie lasat sa umble singur asa, fara casa, fara nimic al lui, hoinar pe strazi ce pot sa-i zgarie pielea de pe talpile goale, caci au pietre si sunt zgrunturoase. Dar mai ales sunt inghetate. Si sufletul, saracul, e ... racit.

Reculegerea

Cand zilele trec si te-ngroapa in paturi groase si sosete flausate, in carti cu file ca foaia de ziar prin care iti poti zari pielea alba si rece, in filme lungi siropoase ca ceaiul pe care-l sorbi nelinistita cu 2 lingurite de zahar mai mult decat ar trebui... dar mai ales cand te ridici sa-ti clatesti fata cu apa si-ti desprinzi parul in oglinda si il vezi ciufulit, electrizat si mai lung decat iti aminteai, atunci trebuie sa te gandesti serios la efectele negative ale unei vacante prelungite de iarna. La cat ai uitat de tine si de toate si la cat de bine se simte!

Choses des femmes V

„O iubeam pe această femeie. O iubeam pe această Mathilde. Iubeam sunetul vocii ei, umorul ei, rîsul ei, felul cum vedea lumea, acel soi de fatalism al oamenilor care s-au vînturat mult. Iubeam rîsul ei, curiozitatea ei, discreţia ei, coloana vertebrală, şoldurile uşor reliefate, tăcerile, blîndeţea ei şi… tot restul. Totul… Totul. Mă rugam să nu poată trăi fără mine.”

A.Gavalda

Amintirile noului născut III

"Alerg in zig-zag prin vilă și dispar, cuibărită într-un dulap cu lucruri din mătase. Le smulg de pe umerașe până ce am un morman în care să mă-ngrop. Decopăr o tabletă de morfină rătăcită în căptușeala buzunarului și o înghit fără apă, ca să previn o criză de isterie. Totuși nu e de ajuns ca să îndrepte lucrurile. Îl aud pe H. strigându-mă undeva, departe, dr nu vreau să mă găsească în starea asta. Mai ales în noua mea ascunzătoare. Înfășurată în mătase, mă simt ca o omidă în coconul ei, așteptându-și metamorfoza. Am presupus întotdeauna că asta e o stare liniștitoare. Și la început este. Dar, pe măsură ce mă îndrept către noapte, încep să mă simt din ce în ce mai încolțită, sufocată de bandajele alunecoase, incapabilă să ies la lumină înainte de a mă fi transformat în ceva plin de frumusețe. Mă zvârcolesc, încercând să-mi peticesc trupul distrus și să dezleg misterul dobândirii unor aripi perfecte. În ciuda imensului meu efort, rămân o creatură hidoasă, adusă în actuala mea formă de explozia bombelor și de arsurile ce mi-au înțepat trupul"

Amintirile noului născut II

"Amintirile nu ne mai pot omori; cel mult pot face o rana sa doara si sa sangereze din nou."

Cand ma trezeam din cosmarurile mele trebuia sa-mi amintesc asta - ca sunt doar cosmaruri. Sa disting visul de realitate, lucru care nu mi-a fost niciodata usor, in special cand era unul frumos. Din pacate, in ultima vreme, nu mai puteam pune geana pe geana fara sa ma tem de ce-ar putea aduce somnul, cu ce m-ar putea chinui propria-mi constiinta pentru a ma forta sa-mi amintesc.
Dar eu ma incapatanam sa uit. Cum altfel pot fi copiii decat incapatanati, decisi sa nu accepte ceva impus, dar mai ales ceva dureros. Copiii nu suporta durerea, o alunga reactionand violent, rasfatati cum ar putea spune adultii sau prostesc cum as putea spune eu. Caci curajul le lipseste. Mintea si trupul nu le-au fost inca suficient educate sa suporte. Nimic. Ei actioneaza insinctiv, dupa bunul plac, indepartand imediat si cu brutalitate orice lucru care le provoaca neplacere, fara sa fie cu buna stiinta sau din rautate pur omeneasca. Uneori ma intreb daca sunt macar umani. Dar oare nu le e mai bine asa? Cine suntem noi sa judecam fiintele ce se apara de durere, de toate formele in care aceasta s-ar putea materializa cand nu putem avea grija de propriile vieti si facem greseli dupa greseli?
Copiii nu stiu sa greseasca. Ei nu stiu sa indure, dar nu stiu nici sa urasca. Nu pot simti nimic la intensitate prea ridicata, caci sunt prea fragili pentru asta - faptura li s-ar cutremura la cel mai mic semn de putere, de violenta si s-ar frange.
Copiii stiu sa se bucure. Sa fie ei insisi. Dar mai ales, copiii stiu sa uite, s-o ia de la capat iar si iar, fara sa sufere, fara sa simta pierderea. Poate de aceea am ales aceasta forma de a renaste. Ca sa uit.

Sub cerul meu

Pentru ca sub cerul meu miroase a vanilie curata: mainile palide se ridica in cautarea lui zilnic, pretutindeni, schitandu-l stangaci, tremurator pe coli vechi, ingalbenite, in camera fara de aer
in petalele de floare plutind usor in zborul cazut
in omatul innegrit de pasi, de urme, de amprente, de oameni
in panglici fine mangaindu-ti pielea
in prajiturile usoare ce mi se topesc in gura cu iz de prospetime pura si de zbor, de libertate, de un efemer al zilelor de vara
in mainile tale arcuindu-se pe spate cu fire de pudra parfumata ramase pe sub unghii si cu piele mirosind a zahar, a dulce...
in ochii limpezi ai iubitei
in lacul linistit de seara
in oglinda de pe perete ce numai alb fundalul mi-l picteaza, in locul unde-mi este cerul.

Amintirile noului născut I

"trupul meu isi reia incet-incet deprinderile isi invata din nou
gesturile de fiecare zi
invata ura gelozia iubirea mania sarutul.
cu cearcanele melancoliei de a fi
cu ridurile nelinistii in coltul gurii
trupul meu invata din nou..."

...sa vorbeasca, sa se miste, sa iubeasca, sa lupte si sa cada.
Dar cand recapata aceasta putere e ca si cum ar fi renascut. O data, de doua ori, de noua ori ca-n viata de pisica, incapatanat, de cate ori este nevoie. De fiecare data altul, de fiecare data mai bun, mai stiutor, mai introdus in stiinta supravietuirii, in stiinta de sine, in stiinta de ceilalti si - cel mai important - in stiinta timpului. Sufletul bolnav se vindeca greu, dar reuseste de fiecare data, surprinzandu-se pe sine de puterea de care este capabil, caci este constient ca daca nu o face acum, nu va mai apuca sa o faca vreodata. Si cine ar putea trai oare mai departe stiind ca nu a incercat, ca nu s-a ridicat de mai multe ori, ca a pierdut totul pentru ca nu a putut sa ierte, ca nu a uitat ...ca nu a trait.

 "Inchid ochii si intreaga lume se prabuseste in jurul meu; ridic privirea si totul renaste."

Atacata de vant

"Sufletul
dezbrăcat în frunzişul iubirii
de vântul furios ce frânge crengile moi,
trunchiul scrijelit de timp,
tainic labirint.

În mine
se cuibăreşte pasărea dorului,
se înfruptă animalic
din iluzia dulce a dragostei-
floare albă
legănată de vântul... durerii."