Ce ne spunem atunci cand nu ne vorbim I

...nimic. Nu, nici chiar asa.
De fapt, sunt atatea lucruri pe care le spun atunci cand de fapt nu spun nimic, iar buzele-mi sunt pecetluite intr-o incapatanare nebuna. Nici eu nu inteleg de ce uit de fiecare data ca nu am spus ceea ce sufletul ar fi vrut sa spuna, ceea ce gandurile imi urlau in cap si-i interziceau gurii sa rosteasca. Sub barierele albe ale dintilor cu colturi neregulate, sub moliciunea cerului ei, limba amortita uitase sa se miste, iar sunetele guturale ce se chinuiau sa iasa, ea le impingea inapoi, uimindu-se pe sine de gestul copilaros de a spune nu. De a se impotrivi, de a refuza sa se mai deschida pentru a rosti. Cuvinte, fraze ce nu vor fi ascultate oricum.O voce ce ramasese prizoniera in gatul inrosit, iritandu-se de enervare, din durerea de a nu putea fi auzita. O voce ce-ar fi vrut sa tipe, sa se zbata pe dupa barierele solide, inchisa in capul mic, uitata intr-un colt de trup de care nu voiam sa-mi amintesc, redusa la tacere.
Gura mea uitase sa vorbeasca. Eu uitasem s-o folosesc, s-o iert, s-o eliberez.
Ma ustura sa n-o pot folosi, dar si mai tare m-ar durea s-o fac si sa nu fiu auzita. Cand alegi sa taci, uiti ce mai inseamna sa fii ascultat. Iar eu am invatat asta de o vreme incoace. Cand o sa-mi uit vocea, atunci poate o sa uit si cuvintele pe care obisnuia sa le rosteasca si sa fie inghitite cu greu inapoi.
Sa caut un drum inapoi mi-ar fi imposibil acum, caci totul e acoperit cu praf, iar urmele-s uitate acolo unde am ales sa le inabus printre firele de nisip, adanc, de unde n-or putea sa iasa vreodata.