Obiceiurile nesanatoase

"Obiceiurile sunt mai sigure decat regulile, nu trebuie sa le urmaresti, si nu trebuie sa te tii de ele. Se vor tine ele de tine."

Nu am fost niciodată bună la a urma reguli. Sau poate am fost, din dorința mea excesivă de a mă adapta, dar cu siguranță nu mi-a plăcut și am încercat pe cât posibil să mă strecor. Pe cât am putut.

Dar la obiceiuri am fost întotdeauna bună. Acele ticuri, acele lucruri involuntare, inconștiente pe care le facem repetitiv, enervant chiar - da, ei da, chiar acelea. Nici pe acestea nu mi le-am dorit, căci oricine mă cunoaște știe cât urăsc clișeele și lucrurile previzibile, la fel de mult precum frazele standard pe care le spun bătrânii când încearcă să spună ceva nou, dar scot tot ceva vechi, ce-i drept poate din cauză că sunt adevăruri universale. Sau bagajul de cunoștințe deja prea încărcat, greu și obosit nu mai poate înregistra nimic nou și se repetă ca un disc de pick-up defect. Prefer să cred a doua variantă. 

Cu toate astea nu am vrut să simt încă de tânără semnele premature ale acestei încetineli, căci nici leneșă nu-mi place să fiu în a găsi mereu noi lucruri și locuri pentru a-mi petrece timpul, situații de imaginat și trăit, trezindu-mi interesul și pasiunea pentru a crea. Povești. Realități. Personaje. Oameni.

Nu am putut niciodată să mă desenez pe mine ca personaj în fanteziile-mi ocazionale, căci voiam să sper că sunt mai puțin previzibilă în necunoscut, sau poate pentru că nu mă cunoșteam chiar eu îndeajuns pentru a mă imagina. Mă amăgeam. Pentru că cel puțin reacțiile instinctive, naturale ale corpului mă trădează-ntotdeauna, în special acolo, unde sunt cu garda jos.

 

Mulțumirea-mi e că nu-s vicioasă, dependentă de lucruri precum sunt de oameni, ori că ticurile-mi nevinovate nu-mi vor fi primejdioase vreodată, poate decât în a deveni o căruntă femeie cu prea multe plăceri ascunse adunate la portofoliu. Nu, obiceiurile-mi mici de-ncepătoare vor fi poate legate de țopăitul și tresăririle violente în clipele de fericire, sau de pocnitul degetelor și frecarea apăsată a tâmplelor în cele de neliniște. Am uitat să visez în fiecare noapte cum ar fi dacă aș închide ochii, m-aș gândi la ceva frumos și aș putea zbura ridicându-mă pe vârfuri, dar tot de vise și de povești se țin ochii ascunși pe după pleoape și zâmbetul ghiduș din colț de buze ce-l înșeală pe Moș Ene.
Obiceiul de a visa mereu era sinonim cu cel de a spera. Nu a fost niciodată sănătos, precum nici cel de-a-l ascunde cu durerea într-un colț privat departe, dar m-a ajutat să trăiesc.