Amintirile noului născut II

"Amintirile nu ne mai pot omori; cel mult pot face o rana sa doara si sa sangereze din nou."

Cand ma trezeam din cosmarurile mele trebuia sa-mi amintesc asta - ca sunt doar cosmaruri. Sa disting visul de realitate, lucru care nu mi-a fost niciodata usor, in special cand era unul frumos. Din pacate, in ultima vreme, nu mai puteam pune geana pe geana fara sa ma tem de ce-ar putea aduce somnul, cu ce m-ar putea chinui propria-mi constiinta pentru a ma forta sa-mi amintesc.
Dar eu ma incapatanam sa uit. Cum altfel pot fi copiii decat incapatanati, decisi sa nu accepte ceva impus, dar mai ales ceva dureros. Copiii nu suporta durerea, o alunga reactionand violent, rasfatati cum ar putea spune adultii sau prostesc cum as putea spune eu. Caci curajul le lipseste. Mintea si trupul nu le-au fost inca suficient educate sa suporte. Nimic. Ei actioneaza insinctiv, dupa bunul plac, indepartand imediat si cu brutalitate orice lucru care le provoaca neplacere, fara sa fie cu buna stiinta sau din rautate pur omeneasca. Uneori ma intreb daca sunt macar umani. Dar oare nu le e mai bine asa? Cine suntem noi sa judecam fiintele ce se apara de durere, de toate formele in care aceasta s-ar putea materializa cand nu putem avea grija de propriile vieti si facem greseli dupa greseli?
Copiii nu stiu sa greseasca. Ei nu stiu sa indure, dar nu stiu nici sa urasca. Nu pot simti nimic la intensitate prea ridicata, caci sunt prea fragili pentru asta - faptura li s-ar cutremura la cel mai mic semn de putere, de violenta si s-ar frange.
Copiii stiu sa se bucure. Sa fie ei insisi. Dar mai ales, copiii stiu sa uite, s-o ia de la capat iar si iar, fara sa sufere, fara sa simta pierderea. Poate de aceea am ales aceasta forma de a renaste. Ca sa uit.