Pentru oameni

"Reia-mi al nemuririi nimb

Și focul din privire,

Și pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire...

Din chaos, doamne-am aparut

Și m-aș întoarce-n chaos...

Și din repaos m-am născut,

Mi-e sete de repaos.

[...]

Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asemeni?
Dar piară oamenii cu toți
S-ar naște iară oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deșarte idealuri -
Când valuri află un mormânt
Răsar în urmă valuri.

Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare

Părând pe veci a răsări
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște."

("Luceafarul" - M. Eminescu)

Astăzi nu a fost orișice zi, ci o zi a amintirii. O zi in care ne amintim de un om, de o viață, de o moarte. De un vis pe care-l visăm și noi acum prin poeziile unde a luat viață. El trăiește încă,  atâta timp cât există oameni care și-l amintesc, care-l simt pretutindeni, care respiră aer răsuflat de cărțile-i legate-n eternitate. Dacă moartea înseamnă să dispari, el nu a murit. A fost și va fi mereu acolo, dintotdeauna și pentru totdeauna, un suflet dintre stele care-a râvnit la omenire și care-așteaptă încă să se-ntoarcă la cei pe care i-a iubit. Să nu-i luăm asta, să nu-l facem să dispară. Căci odată ce vom fi încetat să mai fim oameni, nici el nu va mai fi existat vreodată.