“Crazy isn't being broken or swallowing a dark secret. It's
you or me amplified. If you ever told a lie and enjoyed it. If you ever wished
you could be a child forever.”
Te-ai gandit vreodata cum am arata
noi, sufletele, daca am ajunge la adevarata noastra capacitate, la adevarata
noastra simtire, umflata si labartata in toata largimea si densitatea sa? Cum
am fi noi, ca o ecuatie ramasa nerezolvata, cu o putere infinita in coada,
invartindu-ne pe veci in doua inele ale imaginatiei noastre, fara sa ne mai
obosim sa-i punem punct vreodata. Pentru ca acest punct n-are niciun sens. El
ucide tot. Dar si mintea noastra ne-ar ucide, in acelasi timp, daca am lasa-o
de capul ei.
Te-ai gandit cum am fi noi, o masa
umana amplificata la adevarata ei valoare, la adevaratul ei sine ? Ma
intreb cine a ajuns vreodata pana acolo. Probabil am innebuni de gandurile
noastre. Probabil am incepe sa ne sinucidem de disperare, de greutatea
sentimentelor care s-au dilatat intr-atata in noi incat dau afara din inima
insangerata de lacrimi. Si probabil am fi inchisi, tocmai ca sa n-o facem, de
insasi semenii nostri care, inconstienti de ceea ce se intampla in noi, ne
poarta teama si dispret, ne arunca intr-o cusca ca pe animale, sedandu-ne ca pe
ele, legandu-ne... plimbandu-ne cu o lesa prin gradina sa ne mai facem nevoile
din cand in cand. Dar atat. Nimic mai mult pentru niste psihopati care au
pierdut controlul fiintelor lor in favoarea sufletelor nebune, mult prea
puternice care au castigat batalia finala in inimile lor.
Asta sunt eu ? Ce mai sunt oare ?
Faptul ca sunt aici inca, si nu intr-un spital de nebuni, faptul ca inca mai
sunt tratata ca o fiinta umana si nu plimbata cu lesa prin curtea cu fantome inexpresive
a mortilor vii... inseamna ceva ? Nu. Inseamna doar ca sunt o mincinoasa a
dracu de buna si atat.