« This is fucking depressing »

 Nu stiu ce am sa fac. Nu pot sa scap de senzatia de lipicios din cerul gurii. Limba mi se lipeste de tavanul gatului si lipaie acolo uscata niste zeama ce a ramas uitata. Degetele mi s-au lipit intre ele, nu mai pot sa le strang, doar sa le largesc, si s-au format membrane subtiri intre ele, ca la meduzele din mare. Pleoapele la fel – mi s-au inchis, iar un « zân » mai nepriceput s-a jucat cu ele noaptea si le-a cusut din greseala firele de la gene in ochiuri prea stranse. I-a fost frica sa nu rupa ceva, asa ca a plecat si m-a lasat asa.

Am toata senzatia asta de amorteala, ca si cum as dormita intr-un cocon de fum, si clei cald care ma acopera tot mai tare si ma indeamna la somn. Dar e o soapta in mine…. Care nu vrea sa ma pierd. Care imi cere sa nu adorm. Zice ca dupa aceea nu m-as mai putea trezi.

Dar – la naiba – oare imi mai doresc sa ma trezesc ?...

« This is fucking depressing » sta scrijelit pe o bucata de nimic in camera mea. Camera mea care pluteste in uitare, fara acoperis si pamant dedesubt sa o sustina. Camera mea care nu exista dintr-un apartament care nu exista nici el. Apartamentul meu s-a desprins de bloc si ceilalti locatari au murit intr-o ploaie, inecati, inainte de norul asta cenusiu, iar eu am ramas prinsa intr-un ciob de gravitatie. Cred. Ca nu mai e nimeni aici. Ca nu mai e nimeni acasa la mine. Ca acoperisul mi-a tremurat si mi s-a despicat in prea multe cute pe peretele drept, iar mamei n-o sa-i placa asta. O sa ma certe, si o sa ma puna sa calc panzele din nou… Ah, dar ce spun ? Nici nu mai pot sa gandesc… Imi este somn. Nu vreau sa las pamantul sa ma coboare. Da-mi drumul spre cer – am ales sa plec. Nu mai conteaza ce spune capul meu…