Pentru ca fericirea e prea multa de indurat pentru noi, oamenii

“A fost prima oara cand am simtit ca libertatea doare, libertatea te facea sa-ti fie frica, erai numai tu cu tine si apropierea asta inevitabila de sublime te inspaimanta, te ingrozea, iti lua mintile. Si exact in momentul in care simteam ca nu mai resist, ca absolutul ma inghite, intr-o explozie ceata s-a spart si a tasnit din albul prea alb stralucirea soarelui. Eram o masa compacta de respiratii, ca un musuroi de furnici care incremenise in fata sublimului. Plafonul de nori s-a decupat perfect  deasupra umerilor nostri. Chipurile ne erau sarutate de un soare adormit, iar trupurile continuau sa fie imbricate in norii derilanti ai inceputului de nebunie. In astfel de moment intelegi ca frumusetea poate fi insuportabila. O mare de capete fara trupuri. Zeci de capete care se zbateau cand in stanga, cand in dreapta, cand apareau, cand dispareau, ca intr-un joc de-a baba oarba cu Dumnezeu   Pai cand traiesti asa ceva, mai poti sa te gandesti daca exista sau nu exista Dumnezeu, crezi ca mai conteaza in acel moment ce exista si ce nu exista? Ramai imobilizat in fata acelei perfectiuni care se desfasoara si, oarecum paralizat de frumos, nu mai esti in stare sa cugeti nimic. Traiesti fara sa te mai gandesti, fara sa mai ai nevoie sa gandesti, fara sa mai simti nevoia sa gandesti despre Dumnezeu. Poate ca atunci cand esti atat de aproape de El, ai senzatia ca devii totuna cu el. Incet, incet, trupurile ne ieseau la iveala, norii se scurgeau si, vazand cu ochii, ne dezbracau de imaginea asta angelica pe care ne-o asumaseram pentru cateva minute. Incet, incet, marea de capete s-a transformat in mare de capete cu gat, apoi mare de capete cu umeri si cu trup, caci partile corpului isi aratau timid prezenta (…) am fost toti ai aceluiasi trup, ai aceleasi minti, ai aceluiasi suflet si, dupa explozie, ne-am imprastiat in zeci de trupuri, in zeci de minti, in zeci de suflete. Finalul de poveste a fost pustiu.”

Chris Simion