Cu capul drept in aer

E un intuneric absolut in camera si aproape ca-mi pot auzi gandurile soptindu-mi incet sa adorm.   Se aude numai un sunet, ca un suierat, si atunci vad femeia care respira alaturi, asezata cu genunchii stransi sub ea pe doua perne, langa peretele rece. O vad cum trage fumul in piept, si apoi il strange cu stoicism in pieptul ars de durere, si il tine acolo fara sa rasufle vreun pic, cu bataile de inima concentrate in capul ei ca bataile unei tobe imaginare pe care nu o asculta, asa cum bubuie si se inteteste in peretii trupului ei. Acolo trebuie sa se dea un razboi, caci bataile de tun ajung pana la mine, ingrozitor de puternice si apasatoare, aproape provocandu-mi o durere fizica. Ma uit la ea – are pleoapele cazute linistit peste ochi, nemiscate, exact ca la morti, cu mainile asezate strans sub piept, intr-un unghi de 90’ cu stanga tinand teapan betisorul alb inflorit rosu la varf. E calma. Atat de calma, nefiresc de calma, cum numai cei ce dorm sunt, in clipele lor de nestiinta, cand pieptul se ridica mult mai incet ca altadata, tragand cea mai mica cantitate de aer necesara pentru a putea sa tina inima in miscare, si sa continue silentios cea mai blanda balada a corpului omenesc.    Oare ce canta in pieptul ei acum? Se aude infundat si de departe o orchestra agitandu-se in note joase si bubuituri de toba, de parca si-ar pregati marsul final pentru daramarea definitiva a granitelor trupesti care le elibereaza de lumea de afara. De aceea isi tine poate mainile asa – isi tine pieptul sa nu cada, si pielea de sub el sa nu plesneasca de la efort.  Pe fruntea ei s-au format broboane de sudoare, iar tamplele ii plang daca ochii se incapataneaza sa n-o faca. E atat de alba si fara de viata, atat de frumoasa in nemiscarea ei, ca o faptura de ceara, cu mesele negre incadrandu-i marginile fetei intr-un scut protector, inchizandu-i fata aproape de tot in fata oricui incearca sa o priveasca. Se ascunde in causul ei ca intr-o cochilie, neajutorata, si totusi gatul ei intins teapan in sus se dezvaluie sfidator dincolo de orice bariera pe care i-ar putea-o impune trupul tremurator.

O vad incapatanandu-se sa reziste, iar in ultimul moment dinainte ca inima-i slabita sa cedeze, o vad eliberandu-se lent, deschizand portile si lasand fumul ramas inauntru sa iasa prin gura intredeschisa si printre crapaturile adanci ale buzelor, formand rotocoale calde in aer, iar in gestul ei nu este nimic necontrolat, precum nici in caderea ultimei frunze de copac nu este, cand, privind pentru ultima data cu ochii goi ramura cunoscuta de care s-a desprins, imbratiseaza in acelasi timp haul intunecat de sub ea, caruia stie ca ii apartine acum.