Ratusca cea urata

Si eu urmam cardul, pe cand acesta mergea inainte, si stateam la coada sa nu pierd drumul pentru ca stiam ca n-o sa ma descurc de una singura, daramite sa-l si gasesc cand nu l-am cunoscut niciodata.

Si stateam in spate, codasa, impleticindu-ma prin multime, cu doua picioare stangi si o gaura in cap, ca o lovitura de glont, care ma dezechilibra si-mi dadea intreg trupul peste cap. Urechile mele tiuiau de incertitudinea dupa lovitura, iar eu nu stiam ce e cu mine, priveam in gol si ma balbaiam cu limba bleaga abia lipaind pe cerul gurii care uitase sa vorbeasca, dar continuam sa merg inainte, sa nu ma opresc. Caci daca as fi facut-o, daca as fi ramas in urma, pe langa faptul ca nimeni nu s-ar fi intors dupa mine, mi-e teama ca m-as fi asezat pur si simplu pe jos, as fi cascat ca un copil obosit care nu stie nimic despre el si lumea asta, si m-as fi culcat acolo pe iarba, mal sau ce-o fi fost, si mi-as fi inchis ochii in noroi, poate pentru totdeauna, multumita ca nu m-am certat cu nimeni si ca n-a trebuit sa fiu pedepsita inainte de culcare, ca pot sa dorm linistita si sa visez ce vreau eu, fara sa-mi fie rusine, acum ca am facut tot ce trebuia sa fac...