Metamorphosis

Nu mai stiu  a gandi frumos. Toamna asta m-a umflat cu aer, si stau nemiscat langa gardul pletos de frunze grele – un melc mai maricel acum si mai urat decat ceilalti, care priveste tinta cerul, in garda, cu respiratia retinuta. In gatul meu moale si gras se zbate aerul pe care il retin acolo, si-l inchid cu peretii grosi ai corpului meu.  E prea dulce aerul asta sa-l las sa iasa. Are gustul apei caldute de lac. Trag si mai mult aer in piept. E umed si placut – e aer din frunze si din picaturi de ploaie uscate, si aer din pamant, gros si profund in plamanii mei, asurzitor in urechile-mi lunguiete care n-au auzit o soapta de atata vreme.  Asa cum stau nemiscat si silentios aici, fara sa respir, cu ochii dilatati in departari, o senzatie minunata imi invadeaza corpul – o asemenea placere cum n-am mai simtit de multa vreme. Cred ca-mi prieste frigul asta. Sunt o fiinta fericita, vezi tu ? Un nebun de melc care isi tine viata cu dintii inclestati, curios privind-o cum se misca prin membrana de lichid, cu ochii injectati de placere si cu trupul ingrosat de umezeala, gata-gata sa se sparga de la effort. Un nebun de melc asezat in mijlocul drumului, langa gardul cu frunze dulci, de unde ii picura fericirea zilnica in boabe de liniste pur cereasca. Un nebun de melc care, cu urechile tiuindu-i surd in timpanele verzi, nu a auzit pasii mari zguduind poteca langa el, si, inainte sa-si dea seama, a pocnit brusc intr-o zi de toamna care i-a inecat prea tare ochii mici cu sarutari umede si repetate si a uitat sa-l si salveze la sfarsit de atata fericire. L-a lasat sa moara in dimineata rece – un melc umflat cu aer, tremurand extatic pe o bucatica de strada care era prea mare pentru cineva mic si ciudatel ca el.

Am crezut ca am murit de fericire atunci si jur,contrar a ceea ce ai putea crede, ca nu am simtit nicio clipa lovitura, prabusirea in pietrele negre de ciment si spargerea cochiliei mele mandre si puternice… Eram tare si frumos. Nimeni nu se putea pune cu mine. Eram prea fericit. Si nu regret nimic. A fost prea frumoasa senzatia aceea ca sa fie adevarata. Si, cu riscul de a parea rau sau chiar sadic, jur ca o doresc oricui… Nu. Am murit. Am fost doar fericit. Atat de fericit incat am iesit din cochilia mea de exuberanta. Nu e asta un lucru bun ? Repet. Nu. Am. Murit.

…

Nu ma crezi ? Bine, am sa tac.

Gata. Eu am sa fiu un fluture si am sa tac. Promit ca nu am sa te mai deranjez.  Nu mai sunt « floarea ta galagioasa » , dar nici melcul amarat care a sfarsit calcat pe caldaram de prea multa prostie. Ce spui ? Bineinteles ca stiam ca m-ai lovit… ca murisem. Dar nu am vrut sa-ti recunosc asta, nu am vrut sa-ti dau si asta… Iti dadusem deja suficient. Moartea mea e prea buna pentru cineva ca tine.

Si deci, nu mai sunt al tau.

Absolut deloc.

Penele mele nu canta acum note stridente care sa te mai enerveze pe tine, izbucnind din porii de floare tanara - nebunie enervanta, cand iti era tie lumea mai draga. Acum glasul meu s-a asezat linistit, impacat cu faptul ca nu se va mai auzi vreodata, pe penele unei noi fiinte, unui nou corp, de insecta frumoasa, cu sentimente bine ascunse ochiului dupa pene, dupa culori – primele mele culori.. Culorile mele sunt in repaus. Ca si aripile-mi. Pot sa le las asa, daca vrei. Adevarul e ca, daca imi ceri, nu voi mai zbura vreodata. Nu ma deranjeaza sa-ti indeplinesc aceasta ultima dorinta. Pot sa raman asa. Stiu ce se intampla cand ma umplu de prea multa fericire. Asa ca voi ramane asa. Voi fi…un fluture  …« deficios ».