Song of myself

Vocea ta ma face sa plang. Nu eram trista inainte sa incepi sa vorbesti, si nu sunt nici acum, dar lacrimi imi curg senine in insiruiri calde fara sa le constientizez sensul. Nu cred ca am nevoie sa ma explic atunci cand plang in mine... pentru ca nimeni nu ma vede - nu am de ce sa formulez sensurile cu voce tare pentru lumea asta. Asa ca o fac pur si simplu. In mine. Unde nu mai este nimeni altcineva. Unde nu sunt decat eu si sinele meu ca un burete mare umflat cu apa, de prea-plin si de prea-putin totodata... Si cand ma gandesc astfel la el, nici macar nu trebuie sa aiba un sens ce tocmai am spus. Pentru ca, chiar daca nu ma pot explica in cuvinte, sufletul meu imi cunoaste greutatea care ma coboara intr-atat in jos si varsa apa acolo unde sentimentele au crapat demult in pamantul uscat de lume.

Vocea ta ma face sa plang. Vocea ta calma, ragusita, neslefuita ori fortata prin nimic - aproape de marginea visarii – imi transmite senzatii de alunecare in liniste inauntru de fiecare data cand te inclini si rostesti cuvintele indoite de zambet pe fata blajina... si senina, calda a bunatate.

Vocea ta ma face sa plang. Sentimentele tale indoite cu caldura le topesc pe ale mele – incremenite de raceala – si mi le indoaie in gemete slabe pe gatul respirand nelinistit aer curat dupa atata timp.

Vocea ta ma face sa plang. Este o voce divina, ar trebui sa te inregistrez si sa te pun sa te ascult toata ziua – tu, voce de mama a mea, calda si ragusita, dinauntrul parca a insasi uterului dens de sentimente groase, frematand adanc in materia gelatinoasa, dinainte sa se fi nascut in mintea mea si sa le ucid cand aveau sa imi apartina cu adevarat...

Vocea ta ma face sa plang, e frumoasa. Vocea ta ma face sa exist, e frumoasa. Vocea ta frumoasa ma face fericita si imi da speranta ; vocea ta ma face sa plang – te rog sa te opresti.