Florile raului

Acum stiu ca ceea ce simt oamenii cand se indragostesc sunt flori. Flori in interior, asa cum cresc germenii si viermii bacteriologi – pe nesimtite, de nicaieri si progresiv, astfel incat sa nu fie constientizati decat cand ciclul cresterii lor s-a incheiat complet, iar ei traiesc intru totul si irevocabil inauntrul lor. Pe organe, absorbind substantele vitale supravietuirii gazdelor si consumandu-i incet, ca pe bucati de paine, de carne cruda, de mancare, lasand in urma numai firmituri din ceea ce au fost odata parti intregi, sanatoase din cei ce se numeau oameni.

Eu traiesc intru totul si irevocabil in inima ta.

Te consum incet, dar scopul meu nu este sa te distrug – o nu – ori sa te consum.. caci, Doamne, as vrea sa consum din tine pentru o vesnicie, sa fii nesfarsit inauntrul meu asa cum sunt si eu intr-al tau. Te consum incet, dar digestia ta in organele mele este un act de iubire.

Te distrug incet, dar distrugerea comisa de mine este un act de iubire.

Te omor incet, dar crima mea este impodobita cu flori grele, nenumarate, la piatra-ti de mormant, atunci cand te vei fi sfarsit...

...atunci cand te vei fi sfarsit... Atunci cand tu te vei fi sfarsit inauntrul meu, cand ciclul cresterii tale va fi complet si vei fi murit pentru totdeauna in inima mea, iti voi darui florile dragostei mele de tot, caci nu voi mai avea ce face cu ele.

Au crescut, vezi tu, si inca in radacini puternice in viscerele mele, dezvoltandu-se si ingreunandu-mi fiecare organ, de parca ele ar fi fost singurele care ar mai fi trebuit sa aiba loc si sa traiasca in trupul meu, acum ca te cunosteam pe tine. A fost o greseala, vezi tu ? A fost o greseala. Dar le-am smuls afara, le-am indepartat, iar capetele – acum le vad pentru prima oara – de forme nenaturale, urate, inmuiate in sangele meu, se zbateau inca – te zbateai inca, viu, dependent de dragostea mea.