Cand am
deschis ochii, erai tu acolo, dar nu tu insuti, ci parti din tine, partile pe
care le-am inghitit din tine si ies uneori afara din mine, pentru ca e prea
putin spatiu acolo pentru amandoi. Pentru ca e stramt acolo si se sufoca...
pentru ca evadeaza din inchisoarea stapanei lor atunci cand ea nu este atenta
si se intorc imediat dupa aceea inapoi, mai stranse si mai frematande ca
inainte, tremurand de sentimente noi, straine de mine – dar asta nu ma
deranjeaza, pentru ca asta imi aminteste ca inca sunt vii inauntrul meu – ca
esti inca viu, si respiri, si bati... bati in inima ta langa a mea.
Astfel ca,
atunci cand m-am trezit, m-am trezit cu inima ta pe perete – inima ta mare, in
forma ovala, cu toate vasele si retelele ei pe care au incoltit flori strambe,
sucite, rosii – acolo sus pe tavan, lipita ca o meduza uriasa, palpitand greoi
in timp ce se dilata tot mai mult, sa se intinda cat mai mult, acoperindu-mi
treptat si mai mult din camera, respirand multumita in toate cele
patru colturi ale lumii mele... Era de asemenea dimensiuni nefiresti acum, iar
sangele ei de fiinta altoita din mine si din florile dragostei noastre lasa
pete mari in locurile de unde se desprindea, ca sa se intinda in altele, mai
indepartate, reci si placute atingerii ei fierbinti. Puteam auzi fosnetul si plescaitul intinderii
materiei de gelatina moale, picurand si picurand in gol, peste mine, parca
vrand sa ma trezeasca intentionat. Ca sa o vad. Acolo - satisfacuta si ranjind la
mine, in timp ce-mi murdarea totul in jur.
Adevarul
este ca inima ta, astfel afisata pe peretele meu – ca o captura halucinanta din
camera obscura, rosie si intrerupta de spatii negre acolo unde alte culori isi
faceau locuri in corpul ei, culori ce fusesera anulate demult, traind inauntrul
intunericului din mine – m-a speriat de moarte... Inima ta. Intinsa ca un corp
grotesc de cadavru moale, desprins dintr-un film de groaza, m-a inspaimantat,
de parca era un lucru strain ceea ce vedeam, si nu corpul drag, bine-cunoscut
al iubitului meu...
Nici nu
mai imi aduc aminte cum te-am luat – cu macaraua probabil – de pe peretii de
afara, de pe peretii lumii mele de afara – si te-am impins la loc inauntru,
printre spatii goale, rupte si viscere insangerate din mine. Nici nu mai stiu
cum ai mai incaput – astfel crescut si dezvoltat in afara mea, strain mie – la
loc langa mine, langa cealalta jumatate a ta, ce devenise acum prea mica pentru
tine.
(Dar ai incaput...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu