Cantec despre inima si suflet I

Iti pot gusta durerea – e dulce. Are gust de zmeura in timp ce dezlipesc bandajele-ti de piele si se rup in bobite rosii de cristal... de zahar din tine, dragul meu.

Sunt somnoroasa, jinduind catre nimic. Sufletul meu e mort – nu mai e aici. Cum mai pot sa imi doresc ceva cand eu nici macar nu mai exist ? Cum pot sa te mai iubesc – cand ceea ce te iubea din mine a murit de mult ? L-am ingropat, vezi tu – l-am ingropat pe sufletul meu. Si i-am pus flori la capat – flori de albastrele si de nu-ma uita – asa cum credea el ca trebuie sa aiba culoarea inima ta.

Daca as putea sa-ti dezlipesc pielea de pe corp ca pe pojghita unei smochine insiropate, ma intreb ce gust ai avea. Cred ca ar fi intocmai ca aceasta – dulce-acrisoara si apoi tot mai amara, pe cat avansez, pana la miezul chinuitor de indurerat al sufletului tau.

Inima lui – am tinut-o intre maini. Este dura si grea – precum diamantele stelare cele mai pretioase – si are o culoare exact ca a lor, dar sa ti-o descriu nu pot, caci – vezi tu – nu ai stii s-o recunosti oricum. E straina tie. Atat de indepartata, incat n-ai putea-o ajunge nici cu gandul. Iar daca ai s-o faci vreodata, atunci nu va mai fi aceeasi, caci iti va apartine tie – si nu va mai avea culorile iubirii mele.