Obsesia

Obsesia ta cu florile este revoltatoare.

Era usor enervant la inceput sa o vad atat de patrunsa, de pasionata de florile alea sangeroase carora eu nu le puteam gasi nici frumusete, nici vreun inteles. Le vedeam mereu. Flori. Numai ele. Mari, halucinante carnatii de floare rosie, stridenta, nemiloasa, afisandu-se mandra in splendoarea ei de parca ar fi vrut sa ne vrajeasca sufletele slabe, atat de tinere si naive. Si veneau intr-o singura nenorocita de culoare – rosu.

Ar fi putut macar sa varieze – dar nu ! – ea cand vedea flori, nu le vedea decat rosii, mari, despletite in falduri si falduri moi, pe care sa le rasfire intre degetele ei hipnotizate, demente de copil. Daca i-ai fi luat alta culoare, ea nu le-ar fi numit flori, iar de i-ai fi aratat culoarea oriunde altundeva, nu ar fi recunoscut-o ca atare, ci ar fi imaginat-o in flori insangerate, multe si grele – intr-atat de grele incat nu si le mai distingea conturul in culoarea densa, innecata de lichid.

 Si erau peste tot in jurul ei – se inconjura de ele in mod intentionat, luand altele si altele in fiecare zi – cat mai proaspete, cat mai rosii, cat mai ude – iar tremurul apei in lumina pe petalele lor le facea sa arate de parca ar fi fost vii – frematand in aerul imbacsit de parfumul lor nenorocit ca de un corp incarcat de viata, cu piele si iz propriu. Si apoi, cand se uscau, cand vestejeau si le sosea timpul, nu le arunca niciodata.Florile tinere, ucigase, ranjind a vitalitate si a putere deveneau acum flori moarte, fantomatice, cu ranjete strambe, mirosind a plante putrede ; iar in zilele acelea era de parca am fi avut cadavre in casa – rosii, nenumarate cadavre, aruncate peste tot la intamplare, de parca nu ar fi deranjat pe nimeni sa calcam peste ele, sa le auzim trosnind si sa moara o data si inca o data sub picioarele noastre neatente. Uneori, mi-era teama ca asta si era intentia ei – sa ne inconjuram intr-atata de ele, incat sa ajunga sa ne sufoce cu timpul, omorandu-ne pe noi si noi pe ele.

*

Si apoi, nebuna le numise. Imi spunea ca acestea erau florile dragostei noastre, si ca aveau de gand sa traiasca atat cat aveam de gand sa traim si noi doi. Ca relatia noastra avea iz de iubire, iar iubirea de flori. Mari, rosii, cuceritoare in grandoarea lor salbatica, infricosatoare pe parcurs ce crestea in densitate, in numar, in... ani. Imi spunea ca avea de gand sa le planteze si in noi, imi spunea ca de acum avea de gand sa ma hraneasca nu cu mancare pamanteasca, cu putreziciune – o nu! – ci cu sarutari – iar sarutarile ei rosii aveau de gand sa incolteasca in boboci de floare inauntrul meu, pentru ca mai apoi sa creasca si sa traiasca in mine intru totul.

Ea redenumise iubirea, ea redenumise florile, ma redenumise pe mine si in cele din urma intreaga lume impreuna cu noi doi, intrucat incepusem la un moment dat sa o vad numai prin ea, traind cu ea... si in ea.

Si ea in mine.

Eram legati impreuna prin flori. Flori. Rosii. Multe. Inlantuite unele de capetele celorlalte, iar capetele erau nesfarsite, iar oriunde as fi plecat, oriunde m-as fi indepartat de iubita mea, le simteam in mine... si sub mine, tragandu-ma in jos ca in lanturi grele, amintindu-mi. Stiam. Ca sunt legat. Stiam. Ca florile... colorate si atat de frumoase in ochii ei, devenisera stigmatul dragostei noastre, si nu aveam cum sa ne eliberam de el. Nu stiam daca asta voiam sa fac, de fapt. Uram florile ei blestemate. Dar pe ea o iubeam. Inca o voiam langa mine. Inca voiam sa o iubesc. Si sa ma iubeasca.

Dar aveam flori, flori... prea multe flori in viata noastra, in fata noastra, la spate si in noi, peste tot ! – ca sa ne mai vedem unul pe altul printre ele.