In pamant

A fost odata o zi in care am asistat la moartea pacurei in asfintit si am vazut soarele rupandu-se... Sau poate a fost invers.

Am vazut pacura rupandu-se... si soarele murind de dorul ei in asfintit.

Cu fiecare lovitura de cutit in trunchiurile tari de planta de apa, le puteam auzi durerea. Si nu era una placuta... Era sfasietoare. Era ca atunci cand vezi lama cazand pe gatul incordat, perfect drept al florii, si iti imaginezi ca este al tau. Si trosnetul. Este sunetul mortii tale.  

Asadar, acelea au fost. Imaginile pacurii, imaginile mortii blonde langa dig, imaginile unui cutit umezit de un sange care, desi nu era al meu, curgea in mine – si curgea alb si parfumat – asa cum nu ar putea-o niciodata din acest trup – reflectandu-se pe tulpinile aspre de plante...

Le luam si, invartindu-le lesurile ciudat de usoare, de senine in asfintit, le simteam adierea blanda in aer si ma pierdeam in iuresul lor... halucinant film al mortii dansante, halucinanta senzatie a mangaierii pacurei retezate pe pielea mea atunci cand vantul o aducea prea aproape. Dar nu ii dadeam drumul, vezi tu... nu ii dadeam drumul.

Tulpinile inalte si subtiri, despicate in fire verzi si inca mirosind puternic a seva, erau grele, adunate in manunchi in mainile-mi inghetate, asa cum le leganam in aerul din ce in ce mai rece al serii – dar nu le puteam da drumul, sa cada jos pe pamant.

Aveam senzatia ca s-ar fi rupt, iar gaturile lungi, mladioase de floare, ar fi toate ale mele – si acela, si acela – gatul meu – rupandu-se ascutit de zeci de ori in pamantul tare, rupandu-se si trosnind parca pentru o vesnicie in timpul ce parea inghetat pe loc, repetandu-se iar... si iar.

Mai tarziu, in caruta ce ne ducea spre casa – eu si pacura cu miros intepator pe picioare – ne rupeam una pe alta, curgand sange alb si rosu amestecat pe bucatile de lemn si de fan in care eram tolanite. Ea – zgariindu-ma cu varfurile-i chircite la capete – eu, dezlipindu-i cojile uscate de pe tulpina...

Si, la sfarsit, cu cadavrele dezgolite pana la miez langa mine, trosnind coaja intre degete, gandeam sa le iau acasa numai pe cele... numai pe cele ce faceau frumos atunci cand mureau. Numai pe cele ale caror trupuri mi se rupeau sonor intre degete – un trosnet perfect – o durere – durerea perfecta, moartea perfecta – pocnetul ascutit... precum pocnetul cutitului in mijlocurile lor cand au fost doborate. Caci ele au fost omorate cu eleganta... iar eu aveam sa le eliberez cu tot atata, cand aveam sa le frang ramasitele si sa le cobor...

...in pamant.