Midsummer night's dream

Heitor Magno

Vara mă îmbolnăvește. Sunt momente în care mă întreb dacă voi mai supraviețui încă o vară. De fiecare dată mi se pare tot mai improbabil. Ca un diagnostic interior, care se repetă - improbabil. Este improbabil să mă mai trezesc. Ca și cum timpul ar fi pe terminate, iar ultimele zile ar curge încet, umede și calde în clepsidra asfințitului de soare. Ca și cum soarele de pe cer care întârzie să cadă își transmite ultimele suflări până aici, în mine, iar ultimele lui convulsii și-ar avea ecoul înăuntrul meu. 

Ultimul ceas are gust de vară. Ultimele cuvinte nu mai pot fi rostite. Timpul tot a amorțit în încheieturile de la mână. Undeva între dorința sângelui de a curge mai departe spre degete și fixarea gândului în oase, un gând de moarte și de-nțepenire. Visez să-nțepenesc în cearșafurile albastre, iar corpul meu să nu-și mai facă veșnicul ritual de trezire-n fiecare dimineață. Picioarele mele să nu se mai dezlipească de pat. Pleoapele să nu se mai dezlipească de ochi. Aerul să nu se mai dezlipească de piele. Să rămână acolo, undeva, în spatele soarelui care s-a dus la culcare și s-a trezit din nou fără corpul meu , ca niște resturi cu care a uitat să vină. Aș vrea să fiu gândul pe care ai uitat să îl rostești într-o dimineață de vară, Doamne și să rămân culcată în patul cu-așternuturi albastre când lumea va pleca mai departe, fără mine în zorii noi și nerușinat de calzi.