Naftalină

Nu ai să știi niciodată ce simt
Pentru că nu tu m-ai croit
Nu ai să știi niciodată cum se simte
Pentru că nu ai locuit în mine
Nu ai să știi niciodată de ce nu mă mai simt
Pentru că nu tu ai fost haina mea
Ruptă de pe mine
Ca la oamenii străzii care nu au cum
Să-și mai ia veșminte.
Dar am vrut să te înveți cu mine
Pentru că ți-am dat și ac și ață
Ți-am dat trupul meu să îl îmbraci
Dar tu nu l-ai apreciat
Și mi l-ai aruncat în față
Crezi că așa se face când o femeie îți lasă
Mâna sub găurile ei
Am crezut că o să mă iei
Și o să mă coși în tine
Te-am ținut de mână sub o umbrelă
Când ploua de nu știam de mine
Ai văzut cum lacrimile nu ne-au umezit
Pentru că le-aș fi lovit cu degetele
Și nu le-aș fi lăsat să ajungă
Acolo unde te-ar fi găurit
Sub copcile mele e o carcasă mare
E drept că e de fier și sunt surdă tare
Trebuie să bați mai tare
Ca să îți fac ușă de la intrare.

Nu ai să știi niciodată ce simt
Mi-am pus haina la păstrare
Acolo unde nu o mănâncă molii
Și nu mi-o pun decât când afară e soare
Lacrimile mele sunt numai pentru mine
Și nu le las să te lovească
Atunci când mă lași
Și aș vrea să chem tunetele peste tine
Te înghit în sec și merg mai departe
Viața mea e goală, și vorbele mi-s deșirate
Dar știu să cânt atunci când vine ploaia
Și orice urmă de căldură și pământ
E departe.