Cap. 4 - Geamat

Avea ochii inchisi. Sau erau inchisi pentru ca mana alba, rece le acoperea privirea.  Nu voia sa mai simta intunericul de nepatruns al noptii. Era prea mult negru inecat in mare, prea multe fire albe de luna incucisate pe cer.
Simtea vuietul valurilor si parfumul sarat al marii invaluindu-i trupul inghetat, asezat intr-o pozitie chinuita pe cea mai inalta stanca, deasupra marii. Daca s-ar fi clintit fie si numai pentru o fractiune de secunda sau centimetru probabil ar fi cazut in gol, repede si tacut. Vocea ii amutise demult, de cand ii zisese : "Adio!" abia soptit in fata usii de la intrare. Se inchisese in ea, cu voce, cu simturi, cu iubire si regrete. Trebuia sa plece. Dar unde?...
Lumea larga, intinsa ii astepta pasii mici, palmele intinse, sub forma de frunza cu amprentele lor stranii, parca desprinse dintr-un copac despuiat al toamnei. Ii auzea chemarea acolo sus, pe stanca - auzea chemarea intregului univers, care o dorea prin valuri, prin noapte, prin firele blonde de luna ca pareau sa-si intinda latul strans spre ea. Auzea geamatul singuratatii, al pustietatii...nu era nimic altceva in acel loc si nimic altceva in sufletul ei. Era numai un geamat prelung in noaptea rece, pe o stanca neagra deasupra marii.
Nu-si aducea aminte cum s-a urcat acolo, zgariindu-si palmele, picioarele lungi, dezgolite, lasandu-si crestaturi pe pielea alba, asa cum lumina lunii crestase stanca pe care isi odihnea trupul ranit. Era parte din luna acum, parte din mare, din lumina....El nu mai era acolo sa-i ofere iubire. Era pustie acum, dar libera de iubirea lui mincinoasa. Abia incepuse sa traiasca...pe un varf de stanca.