Timp

Zilele trec. Banuiesc ca ma chinui sa nu le mai observ...si ma prefac ca mi-e bine. Dar numai vantul, suierand halucinant in vid, zgariind frunze uscate in drumul sau poate sti secretul timpului. Spre cer si inapoi, el mai trece pe la clepsidra uriasa prin care trec secunde, minute, luni, ani...oameni, vieti. Toti suntem cuprinsi acolo, inecati in nisip, chinuindu-ne sa tragem aer in piept, sa respiram, sa mai tragem inca un suflu al vietii ce-a trecut, sa-l tinem in noi, sa nu-i dam drumul...Trece totul asa repede, asa usor, ca si cum n-ar fi existat. Ca si cum noi n-am fi existat. Ca si cum nimic nu a existat nicicand, fiind doar firicele marunte ascunse intr-o clepsidra. Uneori ma intreb daca eu exist cu adevarat, daca nu visez, daca nu ma voi trezi la un moment dat, cu memoria stearsa, lasata undeva in urma, dizolvata in sange si aer. Totul e efemer, nimic nu exista cu adevarat. Fiecare lucru pe care il vedem e ori o oglindire a vietii reale, ori o parte a visului nostru, creat in timpul somnului...
Dar avem nevoie de timp, cu o asemenea disperare, cu o dorinta acuta, nebuna...privim in jurul nostru - lucruri, oameni, obiecte - nimic din tot ceea ce ne inconjoara nu va mai exista peste o perioada de timp. Ne privim in oglinda, ne atingem trupurile albe, lungi, dezgolite de ingeri, ne atingem incet aripile nevazute de pe omoplati si ne gandim cat timp vom mai fi asa, cat timp vom mai rezista pe pamant, sub boala timpului, a aerului care ne intoxica plamanii, ne otraveste sangele, ne ucide lent, imperceptibil. Vom disparea la un moment dat, asa cum eram disparuti si inainte - ingeri goi, puri si albi aruncati pe un nor, cantand la corzi fluide de harpa, privind usurati pamanturile sterpe de pe care am plecat...si pe care vom reveni.