Noaptea predispune la ganduri intunecate

Miroase a ardei copt. E noapte...si miroase a ardei copt. E aproape ca si cum soarele insasi s-ar coace pe iarba, acolo, de unde se ridica o vapaie, iar luna supravegheaza rece si impasibila, cu o figura de o indiferenta cutremuratoare moartea astrului dusman. Mirosuri dense se ridica din pamant, grele de substanta, si-n vara calda, mustind dulceaga in materiile cleioase, imi par in mod morbid placute, si le trag flamanda pe nas aroma delicioasa, asa cum se ridica valuri-valuri de dedesubt de unde sangele ars curge-n cheaguri groase din carnea crud-a stelei ce murea acolo.

Eu n-am trait

“Eu n-am sărutat niciodată zarzări înfloriţi. Eu mi-am muşcat buzele, pentru că nu ştiam cine sunt. Eu mă întrebam şi mă chinuiam să răspund şi mă ofileam negăsind răspunsuri. Eu îmi simţeam carnea tremurând şi mă loveam, pentru că eram sărac şi nu puteam face ce făceau ceilalţi.”

("Romanul adolescentului miop" - Eliade)

Chasing words

"These days I just  can’t seem to say what I mean... I just can’t. Every time I try to say something, it missed the point. Either that or I end up saying the oppsite of what I mean. The more I try to get it right the more mixed up it gets. Sometimes I can’t even remember what I was trying to say in the first place. It’s like my body’s split in two and one of me is chasing the other me around a big pillar. We’re running circles around it. The other me has the rights words, but I can never catch her.”

Haruki Murakami

Pustiul

"Ea m-a adus inapoi in prezent - la banda ingusta a autostrazii care se unduia prin desertul Arizonei, prajindu-se sub soarele naprasnic al amiezii - fara ca eu sa aleg reintoarcerea. Am privit pustiul din fata si am simtit pustiul din mine. "

It's not your body, or your look - it's you and only you - simple as that

" - Este doar trupul, am repetat.
   - Nu e deloc adevarat, a ripostat el. Nu este faţa ta, ci expresia ei. Nu este vocea ei, ci ceea ce spui. Nu este modul in care araţi in acel trup, ci lucrurile pe care le faci cu el. Tu esti frumoasa. Pe masura ce vorbea, s-a deplasat inainte, ingenunchind langa patul pe care eram intinsa si, luandu-mi mana din nou, in mainile sale : N-am cunoscut niciodata pe cineva ca tine." 
("Gazda" - S. Meyer)                                 

I sometimes feel like a hollow

"I...sometimes I feel like I'm not... solid. I'm hallow. There's... nothing behind my eyes - I'm a negative of a person. It's as if I never... I never thought of anything, I never wrote ... anything, I never felt anything. All I want is blackness... blackness and silence."
("Sylvia")

My mirror speaks I

"And when my mirror speaks it never minces words
Because these eyes don't shine half as bright
As they used to do and they haven't for quite a while"

Ma amintesc uitandu-ma in oglinda si nevazand nimic acolo. Ma amintesc cautand un raspuns in pupilele groase, dar negasind decat reflexia muta inauntrul sticlei. Ma amintesc dezamagita. Ce ma asteptam sa vad? Ochiul de foc din Mordor, sau poate o flacara simpla arzand in privire? Sau ma asteptam sa ma vad pe mine, cea adevarata, personificata cumva in adancul acelor irisi, iar nu tot trupul acesta strain si, cu atat mai putin, o imitatie neinsufletita a oglinzii privita din perspectiva minuscula a ochilor asezati precum niste margele in mijlocul fetei. Mereu am avut impresia ca trebuia sa fie ceva magic in ochii cuiva, ca si cum ai putea literalmente sa vezi lucruri acolo, ce sunt invizibile altfel, sa-i citesti sufletul si gandurile cu o simpla privire. Mie oare ce-mi tradeaza privirea? Orice ar fi, e ceva mai mult decat reflexia asta stangace, nereusita a mea luata de trei ori in oglinzile din sticla si din ochii mei, care nu spune nimic. Nimic ce nu stiam deja.

Leacul

"Si daca o sa am fluturi in stomac, o sa mananc naftalina"

Telepatie

"M-am intrebat cum de parea sa stie exact care cuvinte si propozitii ma vor rani. Si, mai mult decat atat, de ce i-ar pasa lui daca cuvintele sale imi fac rau [...]?"

Nostalgia nestiutului

Mereu mi se pare ca timpul a trecut prea repede. Si nu este ca si cum ar fi fost minunat, si o sa imi fie dor neaparat de vremurile trecute, de oamenii pe care i-am cunoscut, de lucrurile pe care obisnuiam sa le fac, de rutina mea zilnica si oarecum draga in stabilitatea ei, in confortul pe care mi-l oferea.... ci este senzatia ca mereu a lipsit ceva. Ca mereu am uitat ceva... pe drum, prin viata, prin zilele acelea insorite cand ma trezeam diminetile cu zambetul pe buze si cu asteptarea in suflet. Ca mereu trebuia sa se intample ceva, ceva in plus, ceva care ar fi dat un cu totul alt gust acelor vremuri si le-ar fi pastrat altfel in amintire, ceva care ar fi facut ca totul sa conteze cumva, ceva mic, marunt, care mi-a scapat, dar care a fost acolo tot timpul... si nu l-am gasit, si nu s-a intamplat.

Sick imagination

Si mi te imaginez ...pe tine. De cate ori vreau. De cate ori pot. Si stiu ca te-as fi iubit frumos. Si stiu ca nu ar fi contat daca nu ar fi fost valabila si viceversa. Si mai stiu ca as fi stiut sa-ti dau drumul... asa cum fac chiar acum.

Simptom

Tirada inocentilor V

"-Raspunde-mi la ceva, a spus Ian dupa un moment.
- Daca stiu raspunsul.
-Nu e o intrebare dificila.
 Nu m-a intrebat imediat. In loc de asta, s-a intins peste spatiul ingust si mi-a ridicat mana. A tinut-o in ambele sale maini timp de o clipa si apoi, cu degetele de la mana stanga, a urcat incer pe bratul meu, de la incheietura mainii pana la umar. La fel de incet si le-a retras. A privit mai degraba pielea de pe bratul meu, decat fata mea, urmarind cum in urma atingerii degetelor lui mi se facea pielea de gaina.
-Iti place sau nu-ti place? m-a intrebat.

[...] - Spun... nu stiu.
Cand am putut sa-i intalnesc ochii, ei erau mai calzi decat m-as fi asteptat.
-Nici macar nu pot sa-mi imaginez cat de confuz trebuie sa fie totul pentru tine.
Era o alinare faptul ca el intelegea.
-Da, sunt confuza.
Mana sa umbla din nou in sus si-n jos pe bratul meu.
-Ai vrea ca eu sa ma opresc?
Am ezitat.
[...]-S-ar putea sa dureze o vreme. Nici unul dintre aceste lucruri nu are vreo insemnatate, stii, i-am spus.
A zambit.
-Stiu...
Cand a zambit, mi-am dat seama ca voiam ca el sa ma placa. Restul - mana lui pe fata mea, degetele pe bratul meu - inca nu eram sigura despre toate acestea. Dar voiam ca el sa ma placa si sa gandeasca lucruri placute despre mine."

("Gazda" - Stephenie M.)

Tirada inocentilor III - Dialog superior

As avea o singura curiozitate: De ce nu m-ai ucis inca?
-Ce fel de intrebare e asta?
Asta e intrebarea mea. Este ceea ce aleg sa stiu.
-Esti constienta ca ai dreptul la o singura intrebare, acum si pentru totdeauna?
Te mai invarti mult in jurul cozii? Da, sunt perfect constienta. Nu am nicio curiozitate in ceea ce priveste lumea asta vie idioata. Vreau doar sa stiu de ce nu m-ai trimis inca dincolo, in lumea moarta.
-Stau si ma uit la tine, copila suparata pe viata, fetita naiva, ce te-ai astepta sa-ti raspund? Ceea ce cauti nu-ti pot oferi - nu-ti pot spune ca intreaga lume se invarte in jurul tau, ca esti un unicat si ca o sa ai un rol extraordinar in vietile a mii de oameni. Tu mi-ai cerut un raspuns, nu o dorinta. Ia loc atunci si asculta:

-Fiecare om are o scurta durata de viata, pe care eu aleg sa i-o curm la un moment dat, timp in care viata lui se va desfasura ca a oricarui muritor - simpla sau colorata de idealuri si vise marete fara sanse mari de izbanda, inconjurat de altii asemenea lui - oameni care nu sunt alesi intamplator sa fie acolo, ci meniti sa se intersecteze candva si sa-si influenteze vietile reciproc. Vezi tu, mereu vi s-a parut ca, privindu-i pe toti in jurul vostru, siroind liberi in grupuri de toate formele si marimile, ati fi putut fi cu oricare dintre ei, i-ati fi putut atinge si saluta si cunoaste si iubi si avea aproape - aproape ca o prietenie universala - puteati alege primul om de pe strada si incepe sa ii vorbiti. Dar, nu ar fi avut cum sa va vada, cum sa va placa, sa va distinga in acea multime ca fiind un posibil prieten sau posibil suflet de care sa se agate si sa-l numeasca perechea sa daca el, in destinul sau, nu a fost, ca sa spun asa..."programat" pentru asta...
Sa inteleg ca suntem un soi de roboti?...
-Nu. Sunteti ceea ce sunteti, ceea ce ati fost meniti sa fiti - fiinte umane, cu sentimente si gandire, nu ma intelege gresit. Doar ca sunteti simpli pioni pe o tabla de sah. Desi pare ca aveti aceasta posibilitate, voi nu puteti alege nimic din ceea ce nu este menit pentru voi, din ceea ce nu va este permis sa iubiti, sa aveti, sa va insusiti.
Si unde este liberul arbitru atunci?
-Ar trebui sa stii deja ca regulile lumii voastre marunte nu se aplica si noua. In niciun caz nu este valabil intre noi doi, de exemplu.

-Bine, acum, intorcandu-ne la intrebarea ta, exista totusi o regula. Dupa cum ti-am spus, fiecaruia dintre voi ii este rezervata o perioada de viata dupa care ii provoc o moarte mai mult sau mai putin placuta si s-a terminat. Doar ca si noi mai gresim uneori. Uneori, voi fiind atat de multi, iar noi atat de putini, se intampla sa uitam, sa omitem pe cate cineva.
Cum adica sa omiteti?
-Sa uitam. Sa ne ducem misiunea pana la capat in unele cazuri, foarte rare...
Adica sa-i omorati. De ce nu spui cuvantul?
- Asa. Tu, draga mea, din fericire, te numeri printre aceia pe care i-am uitat.
Din fericire?! Sa inteleg ca nu m-ai omorat pentru ca ai uitat?
-Da.
Si ca, teoretic, viata nimanui nu mai este si nu mai poate fi legata de a mea, inclusa in destinul meu - cum spuneti voi?
-Da.
Sa inteleg ca nu a mai ramas nimic pentru mine. Nu mai mi-e menit sa "fac ceva maret", semnificativ de acum inainte, cel mult nu ceva care sa aiba vreun efect asupra vietii cuiva?
-Cam asa ceva.
Deci eu, practic, nu mai exist.
Sa inteleg ca, pana la urma, sunt un unicat.
-In mod ironic, as putea spune, da.
Si totusi, cand voi muri atunci? Doar n-o sa traiesc vesnic.
-Nu, sigur ca nu. Vei muri atunci cand puterea trupului tau muritor va colapsa, cand inima ta umana va inceta sa mai bata, si tu, o data cu ea.
Am inteles...

-Bine atunci, cred ca asta e raspunsul la intrebarea ta, cu placere.
Multumesc. Stiu drumul spre iesire, nu e nevoie sa te deranjezi. Oricum nici nu ma vor mai observa la iesire. Sunt invizibila doar...
-Nu, nu esti. Stii doar.
E ca si cum as fi. Voi fi singura pretutindeni, pentru totdeauna.
-Doar pentru o viata de om. Ar trebui sa te consideri norocoasa pentru sansa care ti s-a acordat. Inca traiesti. Si inca te ai pe tine insati.
Prea putin.

Winter takes a long time

Si daca ti-as spune ca iarna nu m-a parasit? Inca. Da, inca. Si daca ti-as spune ca sufletul mi se infige adanc intr-un trup prea alb in vara asta rosie de caldura? Si daca ti-as spune ca la ferestre florile mi s-au oflit, si daca ti-as spune ca degetele imi sunt reci, crispandu-se la capatul mainilor infiorate de frig cu porii arcuiti in spini micuti infloriti de-a lungul pielii cu sutele - singurele fire de materie ce s-au nascut in interiorul acestor pereti. Si daca ti-as spune ca la mine in casa mereu e frig, iar luminile calde ale astrului se prefac in dare fantomatice noaptea si ma bantuie reci pe cearsaf, prin casa, oriunde ma duc, oricat as inchide zavoarele si as trag draperiile, ele intra pe sub usa si prin gaura de cheie, si imi lasa urme pe ochi, caci de aceea negrul mic al pupilelor s-a micsorat intr-atata in cristalinul alb.
O simt in apa, o simt in pamant, acolo adanc, in ghivecele triste ce au uitat sa mai dea flori, se vede crusta uscata, se vede o bruma, un puf. Alb. Ca zapada. O simt in privirile reci care se arunca ascutite in jur, si o simt in mainile tremurand de frica, in transpiratia umeda ce se lasa pe spatele incordat ca de felina... O simt. iarna nu a plecat, iarna nu pleaca. Pentru ca eu nu stiu sa o izgonesc. Pentru ca eu nu stiu sa izgonesc nimic.

Mitul printesei albe

"Lips red as blood. Hair black as night. Bring me your heart my dear, dear Snow White."

Cine stie ce e in spatele fiintei cu piele de zapada, cu par negru ca smoala, cu trup mic si firav in anii cruzi ai tineretii? Un picur de sange aluneca in miezul greu al iernii pe un cristal de omat, o apa inghetata fara speranta de a fi atinsa vreodata, capata brusc gustul sarat al rosului cel mai adanc, si se topeste incet, ametit de aroma vietii, cufundandu-se adanc in pamant. Am simtit, o clipa, pe buzele decolorate de moarte, tremurul cald al sangelui. Am simtit ochii atintiti asupra mea, am simtit uimirea strapungandu-mi trupul fara vlaga si am stiut ce s-a intamplat. Eram alba, dar nu de albul pur al mintii neprihanite de copila, ci de boala si de moarte; eram neagra, dar nu de conturul gros al liniilor hotarate ce traversau pana de corb, ci de murdarie si pacat; eram rosie, dar nu de curajul nebunesc al singurei flori de trandafir aventurate dimineata langa spinul uscat al ferestrei reginei, ci de durere, de ultimul sughit de sange din corpul scuturat de spasme. M-ati vazut pe mine, dar nu pe cine credeti ca ati vazut. Mi-ati vrut inima imediat, dar nu stiati ca nu mai batea de mult timp asa ceva in mine. Ati crezut ca ati vazut speranta, dar nu era decat spaima si frig in trupul secatuit de viata.

Pentru ca moliile nu au stomac

Un pufnet langa perete, sau poate langa fereastra, undeva in spatele meu, undeva in cealalta camera, undeva aproape de mine, caci totusi am reusit sa-l simt. Undeva aproape-mi de fata acoperita de par de ambele parti, caci am reusit sa-i simt mirosul, adanc in centrul figurii, poate undeva mai jos, aproape de buza. S-a strecurat. Repede, doar ca un suierat, spargandu-mi dintii de durere, acolo langa strungareata tradatoare, o poarta nepermisa in spatiul intunecat din interiorul capului. Poate m-a distras. Poate m-a fascinat intrarea ei, un zbor furat, un zbor de hoata dinspre golul de aer din afara ferestrei, iar buzele mi s-au desfacut fara sa-mi dau seama intr-o admiratie muta a prazii fata de calaul ei mic si priceput.
Am stiut atunci ca nu mai am nimic de facut decat sa ma bucur de aceasta invadare, de aceasta mica infractiune, caci daca as fi ales sa imi transform sentimentul profund pe care-l simteam in ceva dureros, ar fi fost inzecit mai putin suportabil pentru mine. Am lasat zburatoarea sa intre, am lasat-o sa caute in mine, orice ar fi ceea ce cauta, dar stiam ca nu va putea lua nimic cu ea, nimic de purtat pe aripi sau de inghitit dupa ce-l va fi desprins cu coltisorii minusculi, caci ar fi murit inainte sa ajunga la iesire, inapoi prin strungareata deschisa. Tot ce era acolo era otravit, sau ingust, sau putin. Iar intunericul, si inima mare, bubuind in peretii trupului, era singura stapana, care supraveghea tot si nu permitea niciunui intrus sa mai plece de langa ea, odata ajuns acolo.

Pentru ca nu am putut

Zilele treceau intr-un curs pe care nu-l intelegeam. Renuntasem sa le mai caut sensul. Aveam impresia ca se urmeaza unele pe altele, precum oile, una mai urata ca cealalta, dar de fapt identice si fara diferenta. Stiam ca trebuie sa ma duca undeva, asa cum duc sutele de valuri barcile hoinare pe mare, barci fara de carme sau vasle, fara de vele, fara de catarg. Eu sunt omul din acea barca. Stau intinsa si privesc la cer. Daca numar norii? Nu, sunt prea obosita ca sa fac asta. Sau poate mi-e prea somn. Nu stiu. Stiu doar ca sunt frumosi. Ma uit la ei, si ma gandesc ca as vrea sa se desfaca si viata mea, asa, in zeci de bucati, in zeci de drumuri dintre care sa pot alege, totul sa capete mereu o alta forma, un alt inteles, o alta placere. Sa gust totul ca si cum ar fi ceva nou. De fiecare data. Sa se schimbe precum bucatile din nori, o fractiune de secunda si apoi... sa se transforme in mici firisoare de viata pentru ca la urma sa se evapore si sa lase loc unui alt nor, intreg si numai bun pentru a-l lua la disecat si pe acesta.
Urasc ca nu mai stiu sa gandesc bine. Gandurile mi s-au rasfirat, simt ca le-am pierdut undeva, pe drum, ca le-am framantat intr-atata incat s-au dizolvat in propria lor esenta, ucise de prea multa grija, de prea multa atentie, de prea mult caz. Nici eu nu le mai recunosc, iar amintirile despre ceea ce-am simtit odata nu sunt aceleasi ca in prezentul pe care imi parea ca il simt precum nimeni altcineva, atat de intens de parca era deja parte din viitor, viitorul mereu diferit in care ma proiectam in optimismul si idealismul meu absurd.
Risipite. Calcate. Vise. Aspiratiuni. Lesuri de vise. Oare cum arata lesurile lor? Cum miros, cum se aud, asa intinse in nesimtire pe potecile gandului meu, poteci care le imping abia observabil la margine, care le neaga si le refuza? Sunt oare precum oamenii? Urati, albi si chirciti in moduri grotesti in corpul pe care l-au parasit atat de brusc? Sau sunt precum florile, ofilite la marginea drumului, inca colorate, intorcandu-se spre negru, cu mirosul parfumat inca intens respirand in tulpinile umflate de aer? Poate sunt precum respiratiile noastre, diferite de la om la om - ba nu - de la faptura la faptura, calde, proaspat expirate, proaspat lovite de peretii gaturilor noastre, acolo unde atatea voci s-au ridicat, unde atata tremur de simtire a trecut. Si sunt calde inca. Fara de culoare. Poate cu miros, cu miros de noi, cu miros de viata rosie, interna, rupta din noi. Sunt rupturi din noi. Si nu au cum sa fie ceva urat. Nu precum oamenii. Nu precum ei, pe care nu-i cunoastem si pe care nu i-am avut vreodata atat de aproape, literalmente, de fiinta noastra, de inima noastra si de ochii nostri care, desi nu le-au vazut, le-au simtit in minte, si le-au simtit mai frumoase decat ar fi putut vreodata sa fie in realitate.
Iar acestea sunt gandurile, gandurile care imi trec prin minte, pe care le las in urma, asa cum trec, lipsita de vlaga, lipsita de durere, lipsita de nevoie, lipsita. Pe rauri repezi, pe ape line, pe lacuri nemiscate, asa cum ma duce barca asta, fara ca eu sa o clintesc.

Murind incet

Le pot vedea trupurile ghebosate pe marginea drumului, pe marginea potecii murdare de praf si de pasi care le-au trecut prin fata ochilor intr-un numar atat de mare incat nici ei nu isi mai pot aminti, pasi care nu le-au adus decat durere, caci cu fiecare se simteau apasati tot mai mult in jos, de parca nu ar fi calcat pe pietre, ci pe capetele mici, rotunde, atat de murdare incat parul nu li se mai distingea de fetele inchise la culoare. Erau impinsi in ei, cu fiecare trecator, cu fiecare privire scurta si dura ce parea sa ii dea la o parte, asa cum sunt date la o parte hartiile si deseurile murdare din drum, date mai incolo, tot mai incolo, cat sa nu mai fie priviti deloc, sa nu mai provoace... repulsie si... teama. Dar poate si ei ar fi uitat ca exista uneori daca nu ar fi fost foamea si setea, si nevoia, si .... frigul. Si acele simtaminte negre, apasatoare, care le chinuiau corpurile uscate, aduse, ce nici nu se mai numeau trupuri umane, asa murdare si patate de vant, de pamant, de vreme si copaci, ba chiar din ei insisi, cand le reveneau ganduri necurate, de care se rusinau si cu greu le mai puteau accepta. Nu se mai acceptau pe sine, nu se mai iertau, nu se mai recunosteau! Nu mai voiau sa-si priveasca mainile cu oasele negre si ele iesite in relief si cu pamant pe sub unghii, maini care nu mai stiau decat sa se ridice intr-un gest vag de tristete, o foarte stearsa imagine a ceea ce se intampla in sufletele lor izgonite prea devreme din randul lumii, o imagine a copilului singur, care nu a invatat inca limbajul dupa care sa se faca inteles, si care geme si plange, si cere... si care cere. Iubire. Atentie. Grija. Putina indurare, si poate si putina mancare. Caci au invatat sa se abtina, ca si cum toata viata ar fi trait intr-o pustietate crunta, dar sentimentele si nevoile primare, pe care si un animal necuvantator, fara de suflet le are, au ramas acolo. Ei, ei cei adevarati, oamenii, si nu cainii acestia, si lesurile ucise de foamete si frig pe care nu le mai vede nimeni, au ramas acolo. Poate daca ar putea, daca ar mai avea cum, s-ar darui ca pe vremuri unei alte fiinte umane, s-ar increde ca vor fi mangaiati, luati si ingrijiti, cu atentie, pana cand boala le va trece, orice boala o fi aceea de care sufereau ei. Uitau. Daca nu mai vorbeau, uitau si cum sa gandeasca in cuvinte, cum sa numeasca lumea si lucrurile care ii inconjurau, cum sa se identifice in gramada de trupuri trecatoare. Incet, incet, se intorceau in timp, la vremurile de retard psihic ale copilariei, pe cand trupurile negre si imbatranite de durere ramaneau stranse undeva dupa un colt de strada, unde sa nu le vada nimeni. Se intorceau... si uitau. Uitau, si se vindecau.

Si daca as putea strange acele maini, atat de fleste si obosite, amortite, lipsite de hrana si de sange, daca as putea sa ma uit in ochii lor goi de orice sentiment uman, as putea oare sa ajung, prin mentalitatea de animal haituit si nervos acum, la inimile lor slabe?
Ar putea sa moara acolo, fara nimeni care sa observe si sa ii mai ridice, ar putea fi maturati cu zorile, in camioanele ce ii vor duce departe, la o margine de viata, ingropati in ceea ce se numeste gunoi si ramasite de materie, si ar putea sa creada ca au ajuns in iad daca ar mai simti ceva. Dar ar putea sa stie ca cineva are nevoie de ei undeva, ca au murit prea devreme, si ca inca mai asteapta sa fie iubiti. Dar e prea tarziu. Si pentru ei, si pentru mine.

(postare mediocra, cunosc :) dar nu mai pot gandi in cuvinte frumoase acum)

Trucul

Nu muri azi. Mai rezista doar pana maine, si apoi pana poimaine, si apoi pana ziua care o urmeaza pe aceea. Doar atat. Poti sa o faci. Crede-ma, poti - daca eu pot, poti si tu, oricine ai fi, oricine as fi eu care vorbesc acum si nici eu nu stiu daca as crede ceea ce spun sau nu. Pana maine, pana poimaine, inca o zi. Si inca una. Si poate - poate - vei rezista pana la sfarsit...

Amintirile noului nascut VII

" Culoarea irisului in globii oculari albi era mai intunecata decat parului , dar, la fel ca si acesta, avea irizatii luminoase. In jurul ochilor existau linii mici si amintirile ei mi-au dezvaluit ca acestea aparusera din cauza zambetului si a mijirii ochilor cand soarele era prea puternic.
   Nu stiam nimic despre ceea ce insemna frumusete pentru acesti ochi straini. Si totusi, stiam ca acest chip era frumos. Voiam sa ma totit la el. Indata ce mi-am dat seama de asta, a disparut."

("Gazda" - S.M)

Bronz

Zilele de vara ii dadeau un luciu extraordinar. O vedeam cum se coace la soare linistita si gemand de placere ca o poama cruda ce capata culoare; o curatam serile de praful fierbinte din oras si o descopeream rosie si tare sub mirosul intepator al transpiratiei ei ce-mi aducea aminte de gustul corcoduselor verzi necoapte; ii mangaiam cu grija corpul ars de soare si o strangeam aproape, asteptand sa se decojeasca precum o fructa de portocala, pocnind parfumata sub straturile de bronz colorat, si sa-nfloreasca-n mine miezul alb mai dulce ca niciodata. Rosie, cruda sub invelisul ce o proteja, acum aproape ca o puteam vedea in intregime, aproape ca si cum vederea ar fi trecut de straturile aramii de piele, aproape de oasele albe, necolorate, ce contrastau pe sub coaja subtire a pielii ramase cu muschii vinetii, iritati de arsura. O iubeam in zilele de vara, doamne, mai mult ca in oricare anotimp, caci o descopeream de fiecare data alta cand renastea in razele de soare, iar invelisul ei cadea, lasand loc unui altuia, cald si necenzurat, sub luminile slabe ale asfintitului care nu o mai furau ca altadata de langa mine.

Apasatoarele jours d'été

"Era o vara foarte instabila. Incepusera caldurile si incercai sa te strecori la umbra in timpul zilei, iar in unele nopti nu suportai sa dormi acoperit de cearsaf. Dar erau si zile, prea multe chiar, de tulburari atmosferice - cerul incarcat de electricitate si un gust ciudat, ca de metal, in gura - cand aerul era insuportabil de umed si norii grei se comasau cu incetineala in dupa-amiezile lungi. Oamenii se plangeau de dureri de cap. Si cand se lasa intunericul, norii capatau in sfarsit sens si se spargeau, te simteai de parca ti-ai fi tinut respiratia toata ziua si acum puteai sa iei in sfarsit o gura de aer, ieseai pe balcon, daca aveai o priveliste ca lumea, si te uitai pe deasupra orasului la spectacolul inundatiei aproape ca iti venea sa razi cand vedeai mâţa care tocmai o zbughise de-a curmezisul strazii, iluminata o clipa de stralucirea alba a unui fulger, orasul scaldat in lumina, tremurand de tunete si umezeala, orizontul trosnind de electricitate. Era chiar frumos."

("Si dulce e lumina" - Philip Ó Ceallaigh)