Murind incet

Le pot vedea trupurile ghebosate pe marginea drumului, pe marginea potecii murdare de praf si de pasi care le-au trecut prin fata ochilor intr-un numar atat de mare incat nici ei nu isi mai pot aminti, pasi care nu le-au adus decat durere, caci cu fiecare se simteau apasati tot mai mult in jos, de parca nu ar fi calcat pe pietre, ci pe capetele mici, rotunde, atat de murdare incat parul nu li se mai distingea de fetele inchise la culoare. Erau impinsi in ei, cu fiecare trecator, cu fiecare privire scurta si dura ce parea sa ii dea la o parte, asa cum sunt date la o parte hartiile si deseurile murdare din drum, date mai incolo, tot mai incolo, cat sa nu mai fie priviti deloc, sa nu mai provoace... repulsie si... teama. Dar poate si ei ar fi uitat ca exista uneori daca nu ar fi fost foamea si setea, si nevoia, si .... frigul. Si acele simtaminte negre, apasatoare, care le chinuiau corpurile uscate, aduse, ce nici nu se mai numeau trupuri umane, asa murdare si patate de vant, de pamant, de vreme si copaci, ba chiar din ei insisi, cand le reveneau ganduri necurate, de care se rusinau si cu greu le mai puteau accepta. Nu se mai acceptau pe sine, nu se mai iertau, nu se mai recunosteau! Nu mai voiau sa-si priveasca mainile cu oasele negre si ele iesite in relief si cu pamant pe sub unghii, maini care nu mai stiau decat sa se ridice intr-un gest vag de tristete, o foarte stearsa imagine a ceea ce se intampla in sufletele lor izgonite prea devreme din randul lumii, o imagine a copilului singur, care nu a invatat inca limbajul dupa care sa se faca inteles, si care geme si plange, si cere... si care cere. Iubire. Atentie. Grija. Putina indurare, si poate si putina mancare. Caci au invatat sa se abtina, ca si cum toata viata ar fi trait intr-o pustietate crunta, dar sentimentele si nevoile primare, pe care si un animal necuvantator, fara de suflet le are, au ramas acolo. Ei, ei cei adevarati, oamenii, si nu cainii acestia, si lesurile ucise de foamete si frig pe care nu le mai vede nimeni, au ramas acolo. Poate daca ar putea, daca ar mai avea cum, s-ar darui ca pe vremuri unei alte fiinte umane, s-ar increde ca vor fi mangaiati, luati si ingrijiti, cu atentie, pana cand boala le va trece, orice boala o fi aceea de care sufereau ei. Uitau. Daca nu mai vorbeau, uitau si cum sa gandeasca in cuvinte, cum sa numeasca lumea si lucrurile care ii inconjurau, cum sa se identifice in gramada de trupuri trecatoare. Incet, incet, se intorceau in timp, la vremurile de retard psihic ale copilariei, pe cand trupurile negre si imbatranite de durere ramaneau stranse undeva dupa un colt de strada, unde sa nu le vada nimeni. Se intorceau... si uitau. Uitau, si se vindecau.

Si daca as putea strange acele maini, atat de fleste si obosite, amortite, lipsite de hrana si de sange, daca as putea sa ma uit in ochii lor goi de orice sentiment uman, as putea oare sa ajung, prin mentalitatea de animal haituit si nervos acum, la inimile lor slabe?
Ar putea sa moara acolo, fara nimeni care sa observe si sa ii mai ridice, ar putea fi maturati cu zorile, in camioanele ce ii vor duce departe, la o margine de viata, ingropati in ceea ce se numeste gunoi si ramasite de materie, si ar putea sa creada ca au ajuns in iad daca ar mai simti ceva. Dar ar putea sa stie ca cineva are nevoie de ei undeva, ca au murit prea devreme, si ca inca mai asteapta sa fie iubiti. Dar e prea tarziu. Si pentru ei, si pentru mine.

(postare mediocra, cunosc :) dar nu mai pot gandi in cuvinte frumoase acum)