luni, 11 iunie 2012

Pentru ca moliile nu au stomac

Un pufnet langa perete, sau poate langa fereastra, undeva in spatele meu, undeva in cealalta camera, undeva aproape de mine, caci totusi am reusit sa-l simt. Undeva aproape-mi de fata acoperita de par de ambele parti, caci am reusit sa-i simt mirosul, adanc in centrul figurii, poate undeva mai jos, aproape de buza. S-a strecurat. Repede, doar ca un suierat, spargandu-mi dintii de durere, acolo langa strungareata tradatoare, o poarta nepermisa in spatiul intunecat din interiorul capului. Poate m-a distras. Poate m-a fascinat intrarea ei, un zbor furat, un zbor de hoata dinspre golul de aer din afara ferestrei, iar buzele mi s-au desfacut fara sa-mi dau seama intr-o admiratie muta a prazii fata de calaul ei mic si priceput.
Am stiut atunci ca nu mai am nimic de facut decat sa ma bucur de aceasta invadare, de aceasta mica infractiune, caci daca as fi ales sa imi transform sentimentul profund pe care-l simteam in ceva dureros, ar fi fost inzecit mai putin suportabil pentru mine. Am lasat zburatoarea sa intre, am lasat-o sa caute in mine, orice ar fi ceea ce cauta, dar stiam ca nu va putea lua nimic cu ea, nimic de purtat pe aripi sau de inghitit dupa ce-l va fi desprins cu coltisorii minusculi, caci ar fi murit inainte sa ajunga la iesire, inapoi prin strungareata deschisa. Tot ce era acolo era otravit, sau ingust, sau putin. Iar intunericul, si inima mare, bubuind in peretii trupului, era singura stapana, care supraveghea tot si nu permitea niciunui intrus sa mai plece de langa ea, odata ajuns acolo.

3 comentarii:

  1. Ai nişte idei, nişte metafore şi un stil care lasă mască.

    p.s: încheierea a pus punctul pe i.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

      Ștergere