Pentru ca nu am putut

Zilele treceau intr-un curs pe care nu-l intelegeam. Renuntasem sa le mai caut sensul. Aveam impresia ca se urmeaza unele pe altele, precum oile, una mai urata ca cealalta, dar de fapt identice si fara diferenta. Stiam ca trebuie sa ma duca undeva, asa cum duc sutele de valuri barcile hoinare pe mare, barci fara de carme sau vasle, fara de vele, fara de catarg. Eu sunt omul din acea barca. Stau intinsa si privesc la cer. Daca numar norii? Nu, sunt prea obosita ca sa fac asta. Sau poate mi-e prea somn. Nu stiu. Stiu doar ca sunt frumosi. Ma uit la ei, si ma gandesc ca as vrea sa se desfaca si viata mea, asa, in zeci de bucati, in zeci de drumuri dintre care sa pot alege, totul sa capete mereu o alta forma, un alt inteles, o alta placere. Sa gust totul ca si cum ar fi ceva nou. De fiecare data. Sa se schimbe precum bucatile din nori, o fractiune de secunda si apoi... sa se transforme in mici firisoare de viata pentru ca la urma sa se evapore si sa lase loc unui alt nor, intreg si numai bun pentru a-l lua la disecat si pe acesta.
Urasc ca nu mai stiu sa gandesc bine. Gandurile mi s-au rasfirat, simt ca le-am pierdut undeva, pe drum, ca le-am framantat intr-atata incat s-au dizolvat in propria lor esenta, ucise de prea multa grija, de prea multa atentie, de prea mult caz. Nici eu nu le mai recunosc, iar amintirile despre ceea ce-am simtit odata nu sunt aceleasi ca in prezentul pe care imi parea ca il simt precum nimeni altcineva, atat de intens de parca era deja parte din viitor, viitorul mereu diferit in care ma proiectam in optimismul si idealismul meu absurd.
Risipite. Calcate. Vise. Aspiratiuni. Lesuri de vise. Oare cum arata lesurile lor? Cum miros, cum se aud, asa intinse in nesimtire pe potecile gandului meu, poteci care le imping abia observabil la margine, care le neaga si le refuza? Sunt oare precum oamenii? Urati, albi si chirciti in moduri grotesti in corpul pe care l-au parasit atat de brusc? Sau sunt precum florile, ofilite la marginea drumului, inca colorate, intorcandu-se spre negru, cu mirosul parfumat inca intens respirand in tulpinile umflate de aer? Poate sunt precum respiratiile noastre, diferite de la om la om - ba nu - de la faptura la faptura, calde, proaspat expirate, proaspat lovite de peretii gaturilor noastre, acolo unde atatea voci s-au ridicat, unde atata tremur de simtire a trecut. Si sunt calde inca. Fara de culoare. Poate cu miros, cu miros de noi, cu miros de viata rosie, interna, rupta din noi. Sunt rupturi din noi. Si nu au cum sa fie ceva urat. Nu precum oamenii. Nu precum ei, pe care nu-i cunoastem si pe care nu i-am avut vreodata atat de aproape, literalmente, de fiinta noastra, de inima noastra si de ochii nostri care, desi nu le-au vazut, le-au simtit in minte, si le-au simtit mai frumoase decat ar fi putut vreodata sa fie in realitate.
Iar acestea sunt gandurile, gandurile care imi trec prin minte, pe care le las in urma, asa cum trec, lipsita de vlaga, lipsita de durere, lipsita de nevoie, lipsita. Pe rauri repezi, pe ape line, pe lacuri nemiscate, asa cum ma duce barca asta, fara ca eu sa o clintesc.