Lumea rosie

Atunci cand dormeai, mi-am dat voie sa alunec in intunericul parfumat al tricoului tau. M-am strans acolo, imprejmuit de o parte si de alta de marginile hainei tale, si am adormit pe pieptul tau moale ca intr-o menghina chinuitor de dulce.

In somnul intors al sufletului meu deasupra alui tau, ma simteam ca intr-o camera obscura in care singurele culori erau rosul tricoului tau si cel al ochilor tai – mari si intunecati – asteptandu-ma la suprafata ca la sfarsitul unui tunel negru, inauntrul tau. Acolo am vazut o lume cu totul noua – pamantul de sub picioarele mele era neted si cald, iar pe cerul rosu de deasupra pluteau nori sticlosi, decupati in umbrele capetelor din tine, si plouand peste mine, in timp ce ma inveleam in coroane de copaci si gaze cantatoare dinspre inima ta. Si cantai asa de frumos, iubito – nu as fi putut crede niciodata ca potecile din tine duc toate catre un suflet ce sta singur, inchis, prizonier vesnic al inimii de gheata, iar cantul ei fermecat este cel ce tine in viata intreaga  lume. Imi era teama sa scot vreun sunet, de teama sa nu o intrerup, de teama sa nu se sperie inima din tine de vocea mea zgomotoasa si sa taca deodata, deranjand toata ordinea dinauntru si reducandu-ti lumea la tacere.

Nu vreau ca tu sa mori de dragostea mea.

Mai degraba m-as omori in apele cele mai intunecate din tine, innecandu-ma fara sa scot vreun sunet atunci cand te ating, pentru ca tu sa nu ma simti, in somnul tau linistit, si sa tremuri pamanturile sufletului tau incatusat, facandu-l sa sufere... si mai mult decat o face deja.