Papusarii

-Cand crezi ca apar?
-Cine?
-Papusarii...
-Am sa iti spun ceva, dar promiti sa nu te sperii? 
Eu ii simt. Mai mereu. Cand sarut. Simt ca atunci cand inchid ochii, doua maini puternice imi deschid gura si imi trag limba in afara. E ca si cum dintii celuilalt sunt niste clape de pian care canta sub bataia mea, butoane mici si ingalbenite care imi activeaza fiecare fibra din corp, si uneori ma dor, si nu se aude, dar urlu in celalalt, iar sunetul reverbreaza pe gatul lui, in jos, lovindu-se de oase, tocindu-le din cauza puterii lui. Dar nimic nu se aude. Si asta ma sperie. Unde este durerea mea? In celalalt? Unde m-am descarcat? In el, ca intr-o fantana neagra fara fund? Dar de ce nu vad niciodata unde aluneca tipatul meu, unde imi aluneca dintii cand mi se desprind de pe gingii si nu ii mai simt, si fata, cu ochii si nasul care s-a adancit undeva in afara mea, ca intr-o forma geometrica. Atunci ii simt. Si stiu ca, atunci cand eu dispar toata si am impresia ca sunt inghitita de o gura de om, sunt de fapt ei care nu gasesc placere decat in acest unic moment de neatentie, de libertate, cand isi intind membrele lunguiete prin noi, si zgarmane in trupurile noastre, intrand pe gura si tinand-o fortat deschisa pana isi termina ei treaba acolo.

Viata ca o scuza

“Ma trezesc dimineata gol ca un portelan gata sa se sparga. Apoi ma duc la munca, vin seara acasa si tot gol ma simt. Pana si gandurile au un ecou sec. Se intorc tot la mine si nu stiu unde sa le mai pun. Gol si mic, caci tu nu esti aici. Si fiecare zi trece ca o scuza. Si daca nu o sa imbatranim impreuna, viata mea va fi o mare scuza.”
(Chris Simion)

Cu funda cu tot

Ai putea la fel de bine sa-mi legi o funda in par, sa ma imbraci in hainele de ocazie si, cu pantofiorii de lac stramti pe care nu i-am purtat niciodata nici eu nici tu cand ti i-a cumparat bunica cu mai bine de 20 de ani in urma, si sa ma lasi undeva, la vedere, intr-o gara, asteptand urmatorul tren care e dispus sa ma duca mai departe. Asteptand urmatorul nefericit care va veni sa ridice coletul frumos ambalat si va fugi cu el pe unde apuca, crezand ca fura un bun pretios de pe o banca parasita si ca a dat norocul peste el, saracul. Sincer, il compatimesc. Dar mi-am promis sa nu scot un cuvant sa-l lamuresc cum sta treaba pana nu e prea tarziu si smulge hartia colorata de sub funda, acasa la el, in intimitatea a patru pereti mai mult sau mai putin albi si a unui bec mai mult sau mai putin spart. Pentru ca nu stiu cum se face, dar numai in locuri din astea nimeresc. Ar trebui sa fiu multumita totusi, nu asa ziceai? - Altii nu nimeresc nicaieri, si mucegaiesc cu hartie cu tot pe un peron rece si pustiu.

Sopteste-mi un poem

"here is the deepest secret nobody knows

(here is the root of the root and the bud of the bud and the sky of the sky of a tree called life; which grows
higher than the soul can hope or mind can hide)
and this is the wonder that's keeping the stars apart

I carry your heart (I carry it in my heart)”

Ce ne spunem cand nu ne vorbim IV

"Am un crin salbatic care creste in mine si ma consuma. Toate clipele de pe langa sunt apa pentru crinul meu care ma incolteste. Cand o sa ma cuprinda toata, o sa ma sarute. Dar atunci va fi prea tarziu sa-ti povestesc toate astea. Mi-e frica sa-ti spun. Daca se molipseste?"
Dar trebuie - trebuie - sa-ti vorbesc despre el. Sa-ti scriu macar. Doar atata mi-a mai ramas, in orice caz. Sunt mai rau decat un olog mergand cu caruciorul de colo colo. El cel putin stie ca mai are mult de trait, chiar si ca simplu observator al vietii care l-a lasat in urma si l-a uitat. Pe mine nu numai ca m-a uitat. Uneori ma tem ca nu a stiut nici macar ca existam.
Altfel nu as trai acum ca o anomalie a naturii. Cum a putut sa greseasca creatorul atat de tare si sa combine doua specii vii mai gresit si mai incurcat de atat? Eu si o floare. Inauntrul meu. Eu, viata ei, si ea - viata mea. Eu - cerul si pamantul ei, si ploaia ce o uda si o hraneste. Ea - durerea si piedica mea, si moartea care ma pandeste crescand in mine pana la dezvoltarea ei completa. Si la moartea mea completa, daca exista asa ceva. Ma gandesc uneori - oare or sa-mi iasa frunze pe gura atunci, si o sa-mi creasca urechile ca la elfi, sa ma transforme intr-un fel de creatura verde. Ca in povestile acelea vechi cu zane, numai ca eu nu sunt nici pe departe memorabila, sa-mi dureze amintirea atat de mult timp dupa... De aceea iti scriu acum. Vreau sa ma auzi.
Vreau sa mai auzi bataile inimii mele, si glasul subtire ridicandu-se din ele, si buzele sa se intinda si sa te sarute... dar buzele alea seamana acum mai mult cu niste petale moi si urate de floare. Sunt uscate, rupte de la vant si de la grimasele corpului astuia care nu-mi mai apartine. Nu il mai hranesc cu nimic. Nu il mai ajut cu nimic. Nu ii mai dau nici macar sa bea florii mele, caci moartea nu-mi merita chiar fiecare picatura de sange pe care o poate da inima asta. Sunt singura. Dar incerc sa-mi tin inima cat mai departe de mine posibil, sa nu o lovesc cu rautatea din mine.

Ce ne spunem cand nu ne vorbim III

"Sa nu ti se para anormal ca trag cu dintii de noi! Poate ai sa percepi niste randuri scrise de mine. Poate eu n-am sa mai exist atunci. Le vei citi cu indiferenta ca pe fiecare rand din viata ta. Stii foarte bine ca daca vrei sa-mi dai o picatura de sange, eu stau cu gura deschisa ca prostul. Trebuie doar s-o scapi. Am s-o inghit fara sa ma intreb de-o fi otrava, de-o fi viata, cine stie? NORMAL, nu dai doi bani pe grija mea. Sunt chiar penibil pentru picaturile tale de sange. Ele vor doar sa se reproduca, ele vor doar o gazda."
Chris Simion

Golurile

"Cand aveam trei ani,am intrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea sa bata o singura data. Si mama mi-a raspuns: "Daca ar bate o singura data, n-ar mai exista golurile dintre batai". Si de ce-as avea nevoie de golurile acestea, am intrebat-o apoi? Si ea mi-a raspuns: "Pentru ca intr-o zi, cineva sa vina si sa le umple," "

Re. edit: Nu te supara pe mine pentru ca nu te mai iubesc. Nu e asta. E pur si simplu ca... nu cred ca ai reusi sa-mi umpli golurile. Nu mai cred asta. Si nu stiu cand am incetat sa o fac, dar e bine ca s-a intamplat si ca am inteles acum. E cel mai bine pentru toti ca nu am fortat coarda. S-ar fi putut rupe, stii?...

Cu oasele moi te intorci in noroi

Cand te intorci amortit printre ei, cand suporti cazatura lunga si ametitoare tocmai de acolo de sus, dintre norii in care ai zacut in coma, cu vata cenusie de ceresc in gura, nu mai esti acelasi. Nu dupa luxatia gleznei fragile care s-a spart cu un trosnet de caldaram, nu dupa ce ti-ai dat seama ca nu ai cazut precum pisicile curajoase in patru membre intacte. Cand te intorci din tacere, cum ai putea sa mai deschizi gura si sa vorbesti "omeneasca"?...
Dar cand iti dau drumul si te trimit afara, in lumina, ei nu se gandesc la asta. Te indeamna sa mergi cu atentie, sa bei multa apa, sa nu iti fortezi inima, sa nu te superi si, incet incet totul va reveni la normal.
Dar cum sa revina la normal cand te simti precum o zburatoare ciudata cazuta dintre nori, si nu un om. Cand gatul tau e infundat cu pene si de acolo nu ies decat sunete inabusite, ca niste macaituri de rata, iar talpile-ti nu suporta sa stea incaltate pentru ca te doare laba piciorului, lungita curios in toate marginile ei cat de mult posibil, de parca ar fi fost intinsa cu facaletul sa arate asa.
Te izolezi pe tacute si, incet, sa nu te obosesti prea tare, incepi sa te ridici singura si sa mergi. Daca te-ar vedea cineva acum, te-ar considera o ciudata, asa cum pasesti bezmetic, fara directie, cu picioarele cracanate si indoite pe sub fusta prafuita. Tot cazi, si cazi. Talpile ti se ridica in aer, iar degetele ti se indoaie pocnind, incepand sa se invarte intr-o miscare a lor, pe care par sa o cunoasca doar ele, inaintand, alunecand, iar apoi ridicandu-se din nou. Simti mizeria de sub unghii si iti scrascnesc dintii cu fiecare fortare, dar iti place senzatia asta, iar dansul ciudat al picioarelor goale pe caldaram te face sa te simti vie din nou.

Sa ne curatam durerea

“Ma spal singura. Stie cineva unde e Zmeul Albastru? Trebuie sa ii spuna cineva ca nu pot sa ma spal singura pe spate. Cine mai sta sa se uite la mine cand ma balacesc sub apa, pe cine mai stropesc, cu cine mai rad in hohote la dus? Ai disparut din viata mea cu slip cu tot. Vrei sa-mi traiesc viata la nesfarsit in cada, asteptandu-te? Hai sa ne umplem cada cu multa spuma si sa ne topim in ea cu tot ce am gresit.”

C.N. ... (continuare 3)

Perna asta miroase urat.
Si mainile moi in care iti infunzi capul sa adormi au acelasi iz respingator. Nu e mirosul specific de spital - e mirosul pernelor astora, si al cearsafurilor si al tuturor lucrurilor ale naibii de albe care te inconjoara. Un miros care se vrea curat si primitor, dar de care tu ai vrea sa te cureti ca de o molima, ca de ceva contagios care se pune si pe tine, ca pe toate lucrurile de aici. Mirosi toata a moarte. Oare ai inceput sa putrezesti deja? Si iti freci pielea agresiv cu toata forta care ti-a mai ramas, cu singura mana negaurita, sanatoasa, plutind straina pe langa corpul bolnav.
Esti bolnava. Oricat ai cautat sa negi. Sa crezi. Sa refuzi ca ai putea fi precum baiatul acela care se plimba cu o figura nebuna - caci altfel cum ai putea socoti un zambet zilele astea decat ca pe un lucru bolnav, in consecinta nebun daca nu e de natura medicala - pe hol, cu sonda dupa el, sau precum copilul care tipa la fiecare ora a diminetii cand i se baga ace dupa ace in pielea fragila, necoapta... Esti si tu aici. Pentru ca a trebuit sa vezi, sa traiesti asta ca sa poti sa traiesti mai departe cu ochii deschisi.
Care e boala ta? Nu cea propriu-zisa, ci cea de la care a pornit totul. Cea care, trista acolo in sangele tau, in tot ceea ce esti, in cap si in creier si in ochi si in ganduri, a inceput sa iti curga in corp precum virusii, infestand totul in jur, luandu-te toata asa cum tu nu ai putut sa iei viata asta asa cum e ea. Mai devreme sau mai tarziu, stiai ca aici vei ajunge. Nu-mi spune ca nu e asa. Nu te crezi singura.

C.N. ...(continuare 2)

Iti deschizi ochii obligat, oftezi - nici tu nu stii daca de teama sau de usurare - cand vezi ca esti tot acolo, dopata si sedata pe patul din sala de asteptare, fara nicio certitudine de care sa te agati pentru ca apoi sa-i poti da drumul in sfarsit. Contradictii in capul tau - multe - stiu. Dar cine mai iti poate cere oare sa gandesti cand zaci acolo, mai rau ca ultimul dintre drogati, sedata nu din voia ta, dandu-ti-se viata cu doza sa nu te umfli prea tare de fericire, caci speranta e pierduta pentru tine si trebuie data in portii mici, cu incetisorul, sa nu faci poc de disperare. Stim cu totii ca prea o faci pe disperata cand esti fericita. Nu am vrea ca asta sa se intample din nou, mai ales acum - cand chiar nu e cazul. Nici cazul, nici locul. Peretii astia nu suporta prea multa fericire - iar ferestrele acoperite tocmai cu acest scop ( sa nu te lase sa respiri viata de afara ) - s-ar enerva poate pe tine, ostenite si ele dupa atata amar de vreme - si ar hotari de comun acord sa termine intr-un sfarsit cu tine si sa se razbune strangandu-te intre ele si plesnindu-ti inima umflata lipita de sticla rece si tare. Si atat de stramta.
Uneori de la atata stat, simti ca incep sa ti le lipeasca membrele inferioare unul de altul, ca la pesti.
Dar acum e cazul sa te ridici.
Un copil se aude tipand in departare - ba nu - racnind sau chiar urland - oare care e superlativul de la tipat? Face asa de urat incat nu mai se aude nici ca un sunet omenesc, este ceva ingrozitor cum te racaie racnetul acela pe creieri - atat de asurzitor si neincetat, oprindu-se doar din cand in cand sa ia o gura de aer sa nu se sufoce si apoi continua. Nenatural, oribil, de parca ar veni din iadul copiilor nenascuti, dar este cat se poate de viu, iar durerea lui suna ca guitaitului unui porc inainte sa fie taiat de Craciun. Urata comparatia. Nu ma detestati pentru gandurile mele. In astfel de locuri ajungi sa nu mai gandesti normal.
E prima ora. Sau aproape, ma rog. Daca ar fi fost intr-adevar, ai fi fost trezita brusc, ca in toate diminetile - lumina aprinsa cu un pocnet alb in ochii tai ca o injectie, vocea tare si guturala a asistentei, mana smulsa de pe pieptul tau linistit si bagata repede la perfuzii...
Inca nu era. Asa ca te ridici multumita ca cel putin te-ai trezit singura in zorii cruzi si ai acestei dimineti si, cu punga de perfuzii dupa tine, te indrepti taras catre toaleta. Prima la dreapta. Acolo, un baiat slab iti zambeste stangaci pe cand se intoarce si el cu punga de lichid in camera lui. Iti amintesti ca il vezi mereu plimbandu-se incet pe hol, inainte si inapoi, prin usa ta intredeschisa. Trist si timid inainte si inapoi. Slab, tarandu-si oasele si sangele... atat cat le mai are.
Si tremuri. A dezgust, a repulsie, a frica? A mila? Ce sa fie oare?...
Iti intorci capul si mergi singura mai departe.

C.N. ...(continuare 1)

Te vezi cum te ia, te deconecteaza de la aparatele cu sange si te plimba pana la masa cea alba. Cum care masa? Masa pe rotile, cea alba si dura, fara saltea ridicata la gat, sa-ti asezi capul pe ea si sa motai moale intre pereti, nu - este una dintre cele mai urate, mai neinsufletite si mai ingrozitor de albe mese din acest spital. Cea din sala al carei nume nu poate fi pronuntat, da - chiar aceea - cea careia, daca ii si gandesti scopul, formulat din 8 litere mici si simple cu vocale lungi si ovale, cazi lesinata pe perna care - sa iti amintesc? - acolo nu exista - si te trezesti abia dupa aceea, singura intre alti 4 pereti - vai, cred ca am ajuns sa cunosc toate nuantele de var alb de la cate combinatii am vazut - facuta lata cu capul ce nu se mai vede aproape de la firele de par innodate peste el, cazuta la margine, slabita si expusa, ca o prada animala la capatul puterilor, inainte sa fie jecmanita total de ucigasul ei cu colti subtiiiiri si rooosiiiii, si luuungi, de crezi ca nu o sa mai intre niciodata pana la capat in tine si sa si iasa pana sa iti dai suflul de tot. Dar ucigasul cu colti nu este acolo, esti doar tu, pe un pat iar alb de langa pungile cu apa, in asteptare... Dar nu stii ce mai astepti pentru ca s-a terminat de mult, in sfarsit, si mai e doar putin pana sa colapsezi in nestiinta, iar bratele conectate la viata din pungi sa cedeze de tot. Pentru ca da - zilele astea nu mai poti decat sa iti faci abonament la pachete cu viata si sa ceri sa ti se introduca cu forta in trup sa se mai miste si el putin inainte de... inainte sa stii ca este ok sa ii dai drumul in sfarsit.

Sectiunea C.N.*, prima camera alba cum faci stanga

'' Trag de toata fiinta sa reziste (...). Trei zile am derilat, termometrul s-a dus deja la 40 de grade, de doua saptamani organismul imi refuza orice aliment, apa imi ramane pe buze, hainele nu le mai suport pe mine, parca au gheare si ma ranesc, trupul imi e intins pe un pat de campanie, peretii albi ma apasa, fereastra cu gratii imi tine sufletul legat de trup, un miros vag de crini ma cauta, imi piaptana respiratia. Imi simt sufletul greu, de parca e supus unei anestezii. Ambele maini imi sunt anchilozate din cauza acelor de la perfuziile care-mi perforeaza venele, bandajul de la incheietura e fixat de bara metalica, ventilatorul se invarte deasupra capului si-mi aminteste de neputinta de a zbura, aripile-mi sunt legate, iar tranchilizantele pe care mi le prescriu sunt ingrozitor de mari, de parca ar trebui sa inghit niste mingi de rugby."
(Chris Simion)

P.S.: C.N.* - cardiologie, neurologie
P.S.S.: ...pentru ca eu nu am mai avut puterea sa ma gandesc la cele intamplate.
P.S.S.S.: ...nici eu nu as fi putut-o spune mai bine, oricum ar fi fost.

Egoistul

De unde toata forta asta? De unde s-a adunat sa stranga cu dintii, de unde a izbucnit sa smulga si sa zbiere de singuratate? De unde toata posesivitatea asta, de unde vine sa ceara, cand inainte nu dadea doi bani.
De unde egoismul asta?...

Dar stia - vai - stia raspunsul. Era chiar in fata ei, in spatele ei, in stanga, in dreapta, sub si deasupra, peste cap si sub brate, si agatat de gat ca o spanzuratoare - era pretutindeni, aproape si totusi nevazut, insesizabil ca o panza de paianjen. Si chiar acolo, abia in intuneric, statea raspunsul ei - un copac cu frunze rare la fereastra. Un copac langa ea, un copac cu crengile mai-mai sa-i intre in casa, peste ea, cand era singura si dormea noptile inconstienta sub ramurile negre. Un copac arcuindu-se elegant in jurul trunchiului subtire, ca de fata tanara, dansand cu bratele incarcate de bijuterii verzi intinse, despletite ca intr-o daruire. Un copac privind nevinovat spre cerul de noapte, venit incet din pamant, intr-o nesfarsita ascensiune. Un copac. Cu ramuri crescandu-i mai intai mici, precum niste spini si apoi din ce in ce mai mari, dese si impodobite cu frunze, intepand dur in suprafata trunchiului si sufocandu-l de greutate. Un copac... crengi si niste frunze. Verzi, groase, sigure, inabusind... Verzi, de culoarea bacteriei, razand in vant cu trupul tremurand de greutatea otravei. Verzi, vii, muscand, cu urme de dinti de vietate pe la margini pe parcurs ce se dezvolta. Un copac... si multe sageti ce il strapung. Un copac... si moarte retinuta.
Un copac si moartea in spatele ei. Si din nou prezenta florii albe de crin. Mirosul puternic, dulceag al rasinii curgand din ranile proaspete. Rasuflarea petalelor ucigase intrandu-i in gura. Esenta lor intrandu-i in piept, langa inima. Senzatia extatica data de aroma aceea minunata, floarea respirand precipitat in arterele innebunite de placere. Ritmul accelerat al batailor de inima, rasunand in pereti, disperand sa retina sentimentul acela inauntrul lor. Numai acolo, niciodata in afara, niciodata mai departe de ea, niciodata pentru altcineva.

Uratul

"Iadul nu seamana cu un cazan cu foc in care iti parlesti epiderma si nici cu o baie de aburi de sange in care iti arunci urletele. Iadul este cea mai concreta buda in care mi-a intrat sufletul, locul unde s-a scurs, s-a zbatut, s-a contorsionat toata mizeria din mine.

[...] Mizeria, scarba, uratul, minciuna, ipocrizia, duplicitatea, boala sufletului, tot ce este mai groaznic, mai meschin, mai cumplit in fiinta mea, hraneam indreptandu-ma spre nimic. Cand uratul te incolaceste nu mai ai discernamant. Uratul convinge usor, domina profund si se intinde in fiinta ta ca un cancer. Uratul apare in tine ca o tumoare a spiritului, ca un crin mucegait, care duhneste si al carui miros nu poti sa-l mai suporti pentru ca te inspaimanta. Numeni nu poate sa curete crinul din tine. Nimeni in afara ta nu ii cunoaste radacinile. Pot fi ancorate in rinichi, in plamani, in inima, in retina, in firul de par, oriunde. Si oricine ar intra din exterior ca sa curete, s-ar pierde. "

(Chris Simion)

Uneori

Uneori aleg sa nu fiu eu insami. Uneori aleg sa fii cine iti doresti tu sa fiu, sau tu, sau tu. Uneori aleg sa fiu un pradator, iar nu o victima. Uneori aleg sa nu mai exist doar pentru mine, si in mine, ci pentru voi, si in voi. Ca o fiinta ce uraste in loc sa iubeasca si se face ca place, atunci cand de fapt a incetat sa mai simta ceva. Ca o bacterie. Uneori aleg sa fiu. Uneori aleg. Uneori pot asta.

Tirada inocentilor IV - Neoamenii

-Spune-mi tot ce s-a intamplat, spune-mi tot ce ai vazut… 

- Aveau lumina in ochii lor. Ma orbea acea lumina. Lumina calatoare. Lumina care era atat de intensa pentru ca se stergea... stateam acolo si o priveam cum curge din ei, cum mocneste de substanta, si dispare incet.

– Ai vazut fereastra inchizandu-se incet peste ochii lor, le-ai auzit usa trantindu-se in fata noastra, a tuturor…?

 – Au mers mai departe, iar eu am murit inauntrul meu privindu-i, au mers mai departe si nu s-au uitat la mine. 

– Te rog, te rog, spune-mi cum aratau, pareau speriati de tine? Au incercat sa fuga, i-ai recunoscut?...

– Erau copii ce odata i-am stiut, erau copii cu care odata m-am jucat, care odata mi-au umplut inima de fericire si care m-au facut sa cred. Acum… o pot spune, dar n-ai sa vrei sa auzi. Spui ca da, dar nu ma pacalesti – inimi moarte sunt peste tot, le simt prezenta rece, proaspata si mirosul vag a ceea ce au fost odata. Ii simt peste tot, se ascund la fiecare colt, se ascund noaptea in intuneric, dormind la marginea orasului sau in tomberoanele mari cu ambalaje moi, mirosind urat a stricaciune si a putrefactie… Nu stiu cum mai traiesc. Nu stiu pentru ce mai traiesc. Nu stiu de ce se incapataneaza sa o faca, sa stea aici.  Au ajuns sa fie mai multe suflete reci decat cele calde, am ajuns sa ma cutremur de spaima la vederea fiecarui om ca si cum nu m-as mai astepta sa vad o inima vie batand in interiorul lor, lumina in ochii inchisi pe dupa pleoape, un zambet pe obrajii albi de piatra...

- Dar spune-mi - i-ai atins, i-ai tinut in brate – sigur trebuie sa fi simtit vreun strop de caldura in trupurile lipite de tine! Te-au urmarit in oras, unde traiti restul dintre voi? Au incercat sa se lipeasca de ceea ce au cunoscut si iubit o data alaturi de ceilalti?

 – Ma urmareau tacut, incet, atat de incet... cum sa fi putut sa fuga - ma intrebam daca mai aveau vlaga in trupurile acelea mici sa respire macar. Nu faceau decat sa stea acolo, si sa se opreasca odata cu tine, precum niste stafii, precum niste ...niste...Ah. Si privirea aceea rece. Parca ma acuza. Parca imi striga - cum am putut sa ii las? Sa ii las sa fie asa, sa moara incet, cand mai aveau atata de trait. Ma fac sa ma simt murdara, ma fac sa simt caderea, neputinta…   

- A fost vreunul pe care l-ai vazut mai clar, iti pareau reali ca noi toti, iti parea ca ii puteai atinge si vorbi ca si noua?

 – Aveam senzatia ca as fi putut, as fi vrut sa fie asa, erau copii pe care odata ii stiam…  Iti spun, nu mai sunt ei insisi. Nu mai e nimic din ei, de fapt. Sunt ca niste papusi din piele, ma intrebi daca i-am atins, da – si nu am simtit nimic. Din cauza asta, e cu atat mai greu sa ii stii afara acolo, tremurand de frig si de foame, dar nu si de tristete, caci ei nu simt nimic acum. E dureros sa te vad ca inca mai crezi in ei, ca inca mai speri… 

Prin filigran de stele

Sunt derutata. Privirea mi s-a desprins de ochi, a zburat departe de mine, pana dincolo de usa aceea din departare, si traieste fericita, despartita de corp, imagini si privelisti de una singura. Ochii... mi s-au spart. Precum cioburile unor pietre uriase de diamant, multifatetate, sarind zgomotos pe podele si cascand varfurile spre tavan, incercand sa mai prinda vreo vedere din pozitiile stranii in care au aterizat, holbate pe o margine ascutita de stralucire. Dar nici pe departe nu au inceput sa-mi orbeasca gaurile astea negre din cap, ci dimpotriva, ele absorb substanta vie precum cercurile moarte spiralate din cosmos care inghit stelele inauntrul lor. Stelele mele au cazut. Eu le-am aruncat. Le-am trimis... mai departe. Am trimis stele "bune, dresate, cu ochiul bun si cercetatoare, care sa-mi spuna incotro trebuie sa-mi indrept pasii mai departe, sa intalnesc un alt soare". Pentru ca soarele de aici a palit. Si nu mult mai este pana cand o sa se stinga de tot - o lumanare fierbinte topindu-se vag in vazduh, si curgand in ceara lichida, de un auriu parfumat, peste noi toti.
Am stiut. Din prima clipa cand am deschis ochii in aceasta lume, ca lumina care imi intra pe sub genele moi nu venea de la un soare indeajuns de stralucitor, asa cum mi se promisese acolo sus, in cer, asa cum intelesesem ca are lumea aceasta, pamanteana. Am stiut. Am inteles ca drumul care urma nu era ca sa fie continuat pe aceeasi poteca voit umbrita de negarea raului iminent, ci ca sa fie cotit, pe poteci laterale, departe departe, pana la marginea pamantului, acolo unde planeta se termina, iar lumina se intalneste cu intunericul.
Am vazut... lumea aceasta - mare, larga si rotunda - si am auzit, pentru prima oara, cel mai frumos cant - si iesea subtiratec si moale din gatlejurile acestor fiinte mici si albe numite oameni. Dar cumva, am stiut ca nu-mi era menit sa-l aud, inca de la inceput. Chiar daca soarele nu ar fi urmat sa se stinga peste lumea lor, si chiar daca stralucirea lor slaba mi-ar fi fost de ajuns, eu nu as fi fost de ajuns pentru ei. Pentru ca sunt imperfecta. Precum un ciob verde cazand neauzit pe podea, traind, in caderea lui, o fericire simpla de cateva secunde, stiind ca ceea ce-l astepta la sfarsit era un pocnet surd, un pamant negru, nemiscare si atat.

...am vazut, prin filigranul inimii mele, ceea ce n-ar fi trebuit sa vad ca sa fiu fericita.

Suspendat in gri

“Caut o culoare sa ma faca s-adorm

Suspendat in gri

Ca si cum n-as fi…”

Caut o galagie tacuta, si un alb intunecat sa-mi inchida ochii pe dupa pleoape, pana jos de tot, sub retina subtire, acolo unde irisul viseaza cu ochii deschisi invartindu-se ritmic pe pupila si refuza sa se inchida… Caut. Caut raspunsul la privirile intrebatoare ale ochilor din oglinda, caut dezlegarea nodurilor dintre fibrele de culoare de acolo, caut lumina in intunericul irisului mare, cascat ca o gaura neagra in centrul capului, duplicandu-se inegal pe celalalt centru, si denumindu-ma Ochiuzzi, cea din povestea cu doi ochisori.

Caut. Caut o tacere la toate gandurile acestea invalmasite in capul meu, care ma urmaresc si-n somn si pretind a avea puterea sa ma transporte acolo pentru o jumatate de zi, caci in ultima vreme prea dorm cu orele si uit de mine in inchisoarea somnului.

Caut. Caut o iesire. Si totusi caut sa intru. Caut sa adorm in nemiscare pe patul meu, si totusi caut sa ma legan de placere, suspendata deasupra, pe ochiul gaurit al lunii, care singur poate sa-mi faca ochii mei sa taca, amutind in fata golului imens ce absoarbe in intuneric si se absoarbe pe sine, chiar si pentr-o noapte.

Imposibil de suportat...

"Ochii ei mari si frumosi inotau in lacrimi, dar altfel de lacrimi decat cele de care se temuse - de parca ar fi fost niste creaturi cu suflet, sfartecate-n bucatele. In ochii ei a deslusit cautatura ingrozita a celui care e pe punctul de a se ineca. Imposibil de suportat..."

Recapitulare

Incep sa-mi recapitulez gandurile
Incep
Si las
Ca o furtuna sa-mi treaca prin capul transpirat de ploaie
Cu grijile toate curse in broboane pe de laturi
De ploaie multa turnata in valuri valuri dinspre cer
(Oare cine a aruncat in miezul noptii galeata timpului peste mine
Oare cine a uitat sa o prinda in zbor inainte sa ma loveasca
Si sa se sparga apoi in cioburi de pamantul tare?)
Continui, imi continui lucrul dupa intreruperea deranjanta
Si, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat,
In ochii mei continua sa curga ganduri
In clipe mici, precum picaturile ploii ce m-a lovit, peste retina
Si merg incet pe drumuri cunoscute
Cu bratele intinse ca un om nauc
Si apoi, tot mai repede, imi dau drumul
Si incep sa maresc pasul, pentru ca mai apoi sa alerg
Si sa ma-ntrec, o somnambula, cu propriile fantasme moarte
Si inversez sensul ceasurilor, si ma doare
De efortul de a ma fi apasat pe acele grele de ani
Si incep sa ma intorc
Acolo unde totul a inceput
Unde firul s-a rupt fara ca eu sa-i mai pot gasi capatul.
Capatul, rupt, taios, ca de o gheara de felina,
Atarna mort, neinceput, pe podeaua viselor putrezite
Se descompunea in tacere, de tristetea
De a nu fi fost trait niciodata.

"Oare acolo se ascunde inima ei...?"

"Satoko n-a fost nicicand mai frumoasa ca acum, cand cu ochii inchisi, se zbatea in bratele lui. Desi nimic nu-i umbrea conturul si farmecul chipului, arata destul de absenta la lucrurile din jur. Colturile buzelor se curbasera usor in sus. Kyioaky incerca sa-si dea seama daca rade sau plange, dar intunericul ii invaluise deja si nu se mai distingea aproape nimic. I-a privit urechea, pe jumatate ascunsa sub par. Lobul trandafiriu si forma ei perfecta il duceau cu gandul la o nisa din corali, cu o superba imagine minuscula reprezentandu-l pe Buddha, desprinsa dintr-un gand feeric. Adancitura urechii ei trada ceva misterios, palind in intuneric.
- Oare acolo se ascunde inima ei, sau indaratul buzelor usor intredeschise si a dintilor sclipitori? se intreba el.
Se gandea, cu o urma de frustrare, cum sa-i strapunga acea linie de aparare..."

("Zapada de primavara" - Y. Mishima)

Ce se intampla de obicei

De ce nu-mi dai drumul? De ce nu-mi dai drumul odata? ...
As vrea sa cred ca nu te agati de mine doar pentru ca ti-e prea teama de ce ti s-ar putea intampla tie daca eu nu as mai fi aici sa te ajut. Pentru ca, fara sa vrei, numai la asta ti-au folosit aripile mele rupte - la a-ti oferi tie o cantitate considerabila de pene ca sa te ridici si mai tare, din mine, acolo, oriunde ar fi acel loc in care vrei sa te duci, in care pleci de fiecare data cand te rupi de mine. Dar, Icarul meu drag, nu ai invatat ca sa zbori cat mai sus nu este totul? - trebuie sa mai stii si sa te opresti din cand in cand, sa privesti soarele cum rasare fierbinte pe spatele tau gol si te frige, si te calca cu raze ascutite pe spate sa cobori si sa te i te supui de indata, ca toti noi ceilalti, muritorii de rand. Nu ai invatat. Nu stii sa te opresti, asa cum nu ai stiut-o niciodata. Asa cum nu stii sa o faci nici acum cand tragi din mine, ultima ta speranta, pene rupte ce s-au terminat, ce s-au oprit din a mai creste pe spatele-mi rece, jupuit, ce nu mai stie a misca. Nu mai pot sa te ajut. Nu mai poti sa tragi de mine. Nu stiu ce ai crezut. Nu stiu de ce imi spui ca ma iubesti. Nu stiu daca e adevarat, si nu inteleg de ce o faci, pentru ca eu nu simt nevoia sa o spun de atatea ori de cat ai facut-o tu. Nu stiu de ce nu ti-am putut niciodata raspunde inapoi. Nu stiu nici de ce nu mai cresc sunete subtiri din gatul meu sa-ti vorbesc, asa cum nu stiu nici de ce nu-mi mai cresc aripi pe spate si lumina in ochii intunecati. Nu stiu de ce nu am reusit sa duc la indeplinire aceasta sarcina usoara, de a fi. Nu pot sa mai fiu. Nu am putut niciodata, dar voi nu m-ati lasat. Asa cum nu ma lasati nici acum...

Pilda bondarului

 Din punct de vedere aerodinamic, bondarul nu ar trebui sa poata sa zboare. Dar el nu stie asta si zboara in continuare...

"I-a atras atentia spatele irizat al unui bondar ce statuse pe pervaz si ce se indrepta acum usor spre camera lui. Corpul oval, verde cu auriu, era strabatut de douadungi fine, purpurii. Isi unduia antenele precaut pe masura ce avansa pe piciorusele-i subtiri, ca o panza de fierastrau, absorbit de propriu-i univers ce parea extrem de caraghios in curgerea involburata a timpului. Cu cat il privea mai atent, cu atat il fascina mai tare. Bondarul se apropia de el tot mai mult, de parca inaintarea lui fara rost s-ar fi dorit o lectie din care sa inveti ca atunci cand traversezi o lume in permanenta schimbare singurul lucru important este sa raspandesti frumusete. Ce-ar fi sa-si defineasca scutul ocrotitor al sentimentelor in astfel de termeni? Ar avea oare aceeasi gingasie si forta de protectie fata de lumea exterioara precum acest bondar?

   In acel moment, Kyioaki a ajuns chiar sa creada ca tot ce-l inconjura - frunzisul copacilor, cerul albastru, norii, acoperisurile - se infiripa si exista numai pentru a-i servi acestui bondar care devenise insusi centrul universului, elementul sau primordial."

...

"Si-apoi, ochii ei..."

"Si-apoi, ochii ei. Cat i-a tinut obrazul in poala, s-a aplecat si s-a uitat in ochii ei negri, mici si sensibili, sclipitori ca niste picaturi de ploaie, ca niste fluturi in repaus. Miscarea pleoapelor semana cu bataia aripilor pestrite precum pupilele ochilor ei. Atat de nesinceri, atat de aproape si totusi atat de indiferenti, scaparand necontenit. Nu mai vazuse in viata lui ochi care sa se miste neincetat, nemultumiti. Mai intai concentrati, apoi ratacind in gol, erau la fel de precipitati ca bulele de aer din nivela sufletului."

("Zapada de primavara" - Y.Mishima)