Dar trebuie - trebuie - sa-ti vorbesc despre el. Sa-ti scriu macar. Doar atata mi-a mai ramas, in orice caz. Sunt mai rau decat un olog mergand cu caruciorul de colo colo. El cel putin stie ca mai are mult de trait, chiar si ca simplu observator al vietii care l-a lasat in urma si l-a uitat. Pe mine nu numai ca m-a uitat. Uneori ma tem ca nu a stiut nici macar ca existam.
Altfel nu as trai acum ca o anomalie a naturii. Cum a putut sa greseasca creatorul atat de tare si sa combine doua specii vii mai gresit si mai incurcat de atat? Eu si o floare. Inauntrul meu. Eu, viata ei, si ea - viata mea. Eu - cerul si pamantul ei, si ploaia ce o uda si o hraneste. Ea - durerea si piedica mea, si moartea care ma pandeste crescand in mine pana la dezvoltarea ei completa. Si la moartea mea completa, daca exista asa ceva. Ma gandesc uneori - oare or sa-mi iasa frunze pe gura atunci, si o sa-mi creasca urechile ca la elfi, sa ma transforme intr-un fel de creatura verde. Ca in povestile acelea vechi cu zane, numai ca eu nu sunt nici pe departe memorabila, sa-mi dureze amintirea atat de mult timp dupa... De aceea iti scriu acum. Vreau sa ma auzi.
Vreau sa mai auzi bataile inimii mele, si glasul subtire ridicandu-se din ele, si buzele sa se intinda si sa te sarute... dar buzele alea seamana acum mai mult cu niste petale moi si urate de floare. Sunt uscate, rupte de la vant si de la grimasele corpului astuia care nu-mi mai apartine. Nu il mai hranesc cu nimic. Nu il mai ajut cu nimic. Nu ii mai dau nici macar sa bea florii mele, caci moartea nu-mi merita chiar fiecare picatura de sange pe care o poate da inima asta. Sunt singura. Dar incerc sa-mi tin inima cat mai departe de mine posibil, sa nu o lovesc cu rautatea din mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu