Perna asta miroase urat.
Si mainile moi in care iti infunzi capul sa adormi au acelasi iz respingator. Nu e mirosul specific de spital - e mirosul pernelor astora, si al cearsafurilor si al tuturor lucrurilor ale naibii de albe care te inconjoara. Un miros care se vrea curat si primitor, dar de care tu ai vrea sa te cureti ca de o molima, ca de ceva contagios care se pune si pe tine, ca pe toate lucrurile de aici. Mirosi toata a moarte. Oare ai inceput sa putrezesti deja? Si iti freci pielea agresiv cu toata forta care ti-a mai ramas, cu singura mana negaurita, sanatoasa, plutind straina pe langa corpul bolnav.
Esti bolnava. Oricat ai cautat sa negi. Sa crezi. Sa refuzi ca ai putea fi precum baiatul acela care se plimba cu o figura nebuna - caci altfel cum ai putea socoti un zambet zilele astea decat ca pe un lucru bolnav, in consecinta nebun daca nu e de natura medicala - pe hol, cu sonda dupa el, sau precum copilul care tipa la fiecare ora a diminetii cand i se baga ace dupa ace in pielea fragila, necoapta... Esti si tu aici. Pentru ca a trebuit sa vezi, sa traiesti asta ca sa poti sa traiesti mai departe cu ochii deschisi.
Care e boala ta? Nu cea propriu-zisa, ci cea de la care a pornit totul. Cea care, trista acolo in sangele tau, in tot ceea ce esti, in cap si in creier si in ochi si in ganduri, a inceput sa iti curga in corp precum virusii, infestand totul in jur, luandu-te toata asa cum tu nu ai putut sa iei viata asta asa cum e ea. Mai devreme sau mai tarziu, stiai ca aici vei ajunge. Nu-mi spune ca nu e asa. Nu te crezi singura.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu