Cu oasele moi te intorci in noroi

Cand te intorci amortit printre ei, cand suporti cazatura lunga si ametitoare tocmai de acolo de sus, dintre norii in care ai zacut in coma, cu vata cenusie de ceresc in gura, nu mai esti acelasi. Nu dupa luxatia gleznei fragile care s-a spart cu un trosnet de caldaram, nu dupa ce ti-ai dat seama ca nu ai cazut precum pisicile curajoase in patru membre intacte. Cand te intorci din tacere, cum ai putea sa mai deschizi gura si sa vorbesti "omeneasca"?...
Dar cand iti dau drumul si te trimit afara, in lumina, ei nu se gandesc la asta. Te indeamna sa mergi cu atentie, sa bei multa apa, sa nu iti fortezi inima, sa nu te superi si, incet incet totul va reveni la normal.
Dar cum sa revina la normal cand te simti precum o zburatoare ciudata cazuta dintre nori, si nu un om. Cand gatul tau e infundat cu pene si de acolo nu ies decat sunete inabusite, ca niste macaituri de rata, iar talpile-ti nu suporta sa stea incaltate pentru ca te doare laba piciorului, lungita curios in toate marginile ei cat de mult posibil, de parca ar fi fost intinsa cu facaletul sa arate asa.
Te izolezi pe tacute si, incet, sa nu te obosesti prea tare, incepi sa te ridici singura si sa mergi. Daca te-ar vedea cineva acum, te-ar considera o ciudata, asa cum pasesti bezmetic, fara directie, cu picioarele cracanate si indoite pe sub fusta prafuita. Tot cazi, si cazi. Talpile ti se ridica in aer, iar degetele ti se indoaie pocnind, incepand sa se invarte intr-o miscare a lor, pe care par sa o cunoasca doar ele, inaintand, alunecand, iar apoi ridicandu-se din nou. Simti mizeria de sub unghii si iti scrascnesc dintii cu fiecare fortare, dar iti place senzatia asta, iar dansul ciudat al picioarelor goale pe caldaram te face sa te simti vie din nou.