Tirada inocentilor IV - Neoamenii

-Spune-mi tot ce s-a intamplat, spune-mi tot ce ai vazut… 

- Aveau lumina in ochii lor. Ma orbea acea lumina. Lumina calatoare. Lumina care era atat de intensa pentru ca se stergea... stateam acolo si o priveam cum curge din ei, cum mocneste de substanta, si dispare incet.

– Ai vazut fereastra inchizandu-se incet peste ochii lor, le-ai auzit usa trantindu-se in fata noastra, a tuturor…?

 – Au mers mai departe, iar eu am murit inauntrul meu privindu-i, au mers mai departe si nu s-au uitat la mine. 

– Te rog, te rog, spune-mi cum aratau, pareau speriati de tine? Au incercat sa fuga, i-ai recunoscut?...

– Erau copii ce odata i-am stiut, erau copii cu care odata m-am jucat, care odata mi-au umplut inima de fericire si care m-au facut sa cred. Acum… o pot spune, dar n-ai sa vrei sa auzi. Spui ca da, dar nu ma pacalesti – inimi moarte sunt peste tot, le simt prezenta rece, proaspata si mirosul vag a ceea ce au fost odata. Ii simt peste tot, se ascund la fiecare colt, se ascund noaptea in intuneric, dormind la marginea orasului sau in tomberoanele mari cu ambalaje moi, mirosind urat a stricaciune si a putrefactie… Nu stiu cum mai traiesc. Nu stiu pentru ce mai traiesc. Nu stiu de ce se incapataneaza sa o faca, sa stea aici.  Au ajuns sa fie mai multe suflete reci decat cele calde, am ajuns sa ma cutremur de spaima la vederea fiecarui om ca si cum nu m-as mai astepta sa vad o inima vie batand in interiorul lor, lumina in ochii inchisi pe dupa pleoape, un zambet pe obrajii albi de piatra...

- Dar spune-mi - i-ai atins, i-ai tinut in brate – sigur trebuie sa fi simtit vreun strop de caldura in trupurile lipite de tine! Te-au urmarit in oras, unde traiti restul dintre voi? Au incercat sa se lipeasca de ceea ce au cunoscut si iubit o data alaturi de ceilalti?

 – Ma urmareau tacut, incet, atat de incet... cum sa fi putut sa fuga - ma intrebam daca mai aveau vlaga in trupurile acelea mici sa respire macar. Nu faceau decat sa stea acolo, si sa se opreasca odata cu tine, precum niste stafii, precum niste ...niste...Ah. Si privirea aceea rece. Parca ma acuza. Parca imi striga - cum am putut sa ii las? Sa ii las sa fie asa, sa moara incet, cand mai aveau atata de trait. Ma fac sa ma simt murdara, ma fac sa simt caderea, neputinta…   

- A fost vreunul pe care l-ai vazut mai clar, iti pareau reali ca noi toti, iti parea ca ii puteai atinge si vorbi ca si noua?

 – Aveam senzatia ca as fi putut, as fi vrut sa fie asa, erau copii pe care odata ii stiam…  Iti spun, nu mai sunt ei insisi. Nu mai e nimic din ei, de fapt. Sunt ca niste papusi din piele, ma intrebi daca i-am atins, da – si nu am simtit nimic. Din cauza asta, e cu atat mai greu sa ii stii afara acolo, tremurand de frig si de foame, dar nu si de tristete, caci ei nu simt nimic acum. E dureros sa te vad ca inca mai crezi in ei, ca inca mai speri…