Papusarii

-Cand crezi ca apar?
-Cine?
-Papusarii...
-Am sa iti spun ceva, dar promiti sa nu te sperii? 
Eu ii simt. Mai mereu. Cand sarut. Simt ca atunci cand inchid ochii, doua maini puternice imi deschid gura si imi trag limba in afara. E ca si cum dintii celuilalt sunt niste clape de pian care canta sub bataia mea, butoane mici si ingalbenite care imi activeaza fiecare fibra din corp, si uneori ma dor, si nu se aude, dar urlu in celalalt, iar sunetul reverbreaza pe gatul lui, in jos, lovindu-se de oase, tocindu-le din cauza puterii lui. Dar nimic nu se aude. Si asta ma sperie. Unde este durerea mea? In celalalt? Unde m-am descarcat? In el, ca intr-o fantana neagra fara fund? Dar de ce nu vad niciodata unde aluneca tipatul meu, unde imi aluneca dintii cand mi se desprind de pe gingii si nu ii mai simt, si fata, cu ochii si nasul care s-a adancit undeva in afara mea, ca intr-o forma geometrica. Atunci ii simt. Si stiu ca, atunci cand eu dispar toata si am impresia ca sunt inghitita de o gura de om, sunt de fapt ei care nu gasesc placere decat in acest unic moment de neatentie, de libertate, cand isi intind membrele lunguiete prin noi, si zgarmane in trupurile noastre, intrand pe gura si tinand-o fortat deschisa pana isi termina ei treaba acolo.