Prin filigran de stele

Sunt derutata. Privirea mi s-a desprins de ochi, a zburat departe de mine, pana dincolo de usa aceea din departare, si traieste fericita, despartita de corp, imagini si privelisti de una singura. Ochii... mi s-au spart. Precum cioburile unor pietre uriase de diamant, multifatetate, sarind zgomotos pe podele si cascand varfurile spre tavan, incercand sa mai prinda vreo vedere din pozitiile stranii in care au aterizat, holbate pe o margine ascutita de stralucire. Dar nici pe departe nu au inceput sa-mi orbeasca gaurile astea negre din cap, ci dimpotriva, ele absorb substanta vie precum cercurile moarte spiralate din cosmos care inghit stelele inauntrul lor. Stelele mele au cazut. Eu le-am aruncat. Le-am trimis... mai departe. Am trimis stele "bune, dresate, cu ochiul bun si cercetatoare, care sa-mi spuna incotro trebuie sa-mi indrept pasii mai departe, sa intalnesc un alt soare". Pentru ca soarele de aici a palit. Si nu mult mai este pana cand o sa se stinga de tot - o lumanare fierbinte topindu-se vag in vazduh, si curgand in ceara lichida, de un auriu parfumat, peste noi toti.
Am stiut. Din prima clipa cand am deschis ochii in aceasta lume, ca lumina care imi intra pe sub genele moi nu venea de la un soare indeajuns de stralucitor, asa cum mi se promisese acolo sus, in cer, asa cum intelesesem ca are lumea aceasta, pamanteana. Am stiut. Am inteles ca drumul care urma nu era ca sa fie continuat pe aceeasi poteca voit umbrita de negarea raului iminent, ci ca sa fie cotit, pe poteci laterale, departe departe, pana la marginea pamantului, acolo unde planeta se termina, iar lumina se intalneste cu intunericul.
Am vazut... lumea aceasta - mare, larga si rotunda - si am auzit, pentru prima oara, cel mai frumos cant - si iesea subtiratec si moale din gatlejurile acestor fiinte mici si albe numite oameni. Dar cumva, am stiut ca nu-mi era menit sa-l aud, inca de la inceput. Chiar daca soarele nu ar fi urmat sa se stinga peste lumea lor, si chiar daca stralucirea lor slaba mi-ar fi fost de ajuns, eu nu as fi fost de ajuns pentru ei. Pentru ca sunt imperfecta. Precum un ciob verde cazand neauzit pe podea, traind, in caderea lui, o fericire simpla de cateva secunde, stiind ca ceea ce-l astepta la sfarsit era un pocnet surd, un pamant negru, nemiscare si atat.

...am vazut, prin filigranul inimii mele, ceea ce n-ar fi trebuit sa vad ca sa fiu fericita.