Fragmente de sine

Ce inseamna ca sufletul meu e spart ? Ce inseamna ca sunt trista ? Ce inseamna ca nu mai simt, ca nu il mai simt, ca nu ma mai am ? Ce inseamna ca simt in mine durerea precum boabe mici de cristal, scrasnind ascutit prin oase, peste organe, vatamandu-le in colturile lor ascutite ? In drumul lor suierator, simt precizia lamei de cutit aruncata nervos si parca la intamplare de manuitorul ei, in timp ce-si tinea cu cealalta mana ochii inchisi, iar trupul ii tremura de convulsii zgomotoase... Lama de cutit... ciobul de cristal. Sticla sparta a sufletului meu de gheata. Ma taie pe dinauntru. De aceea ma doare atat de mult. De aceea durerea s-a metamorfozat in sange, lichidul cel mai negru si mai gros pe care putea sa il reprezinte, iar materia gelatinoasa ce compunea trupul pe dinauntru s-a fragmentat in organe.

Asa m-am nascut oare ? Cu un suflet inchis intr-o masa vascoasa de carne umana care, rupt fiind de jumatatea lui, a inceput sa se sparga, la inceput incet, iar apoi cu tot mai multa viteza si disperare in patura de pamant reprezentata de corpul acesta... Bucati din mine, albe si pure, in ascutisul perfect al virginitatii lor, s-au murdarit de mizerie si ura in lupta lor cu adancul fara iesire in care au fost aruncate. Si nu au stiut sa supravietuiasca altfel decat adunandu-se, intr-un sfarsit, intr-un colt din trupul nou creat, din creatura ingrozitor vatamata cu forme curioase acum din totul rosu de carne care era inainte, respirand cu greutate sangele si durerea noului sau vecin de camera... de viata.