Ai simtit
vreodata mahnirea nealinata a stelelor ? Le-ai imaginat vreodata drept
fapturi de lumina, fara forma sau chip, sparte in taisuri ascutite patate de
sange argintiu... rani supurand neincetat, neoprite, consumandu-le incet pana
la tocirea completa... Cu lacrimi incremenite in margini colturoase, sarate,
calcaroase, roase de un tortionar nevazut, pierdut in intunericul de nepatruns
al noptii... Caci stelele sunt oarbe, ochii le-au fost absorbiti la nastere de
propriul corp, din aceeasi durere care le absoarbe acum pe dinauntru, ca
intr-un vartej in reluare, inghitind inauntru viata gazdelor sale astrale...Din
rani de stele se naste tristetea mea, din durerea lor... durerea mea. Rani
deschise sangerand noaptea, nesesizate de nimeni ca fiind rod al unui astfel de
sentiment... semne, uitate in timp – cadavre descompunandu-se lent, apuse acum
sute de ani lumina. Puncte albe spanzurate pe cerul impanzit de hoituri,
moartea incremenita si neobservata privind atat de aproape, torcand deasupra
precum o felina cu dintii ranjiti din tara minunilor, incet intinzandu-si
ghearele spre noi... pana cand cerul va aluneca cu totul spre pamant, iar
sufletele acum prezente in trupurile noastre vor fi stelele apuse demult in
timp pentru vietuitorii inca ai altor planete, galaxii, lumi viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu