Conjugarea nefiintei

Astazi esti persoana mea preferata

Stii, azi te iubesc foarte mult. Dar doar azi. Maine s-ar putea sa nu o fac. Maine s-ar putea sa te urasc sau sa si uit ca existi. Maine s-ar putea sa nu mai exist eu si sa nu mai aiba cine sa te iubeasca...

Dar astazi - astazi numele tau are un gust deosebit pe buzele mele, astazi e mai dulce - astazi esti gustul meu preferat. Astazi cerul straluceste mai frumos in ochii tai, e o sclipire acolo care ma incanta atat de tare incat simt fiori de placere peste tot si i-as privi continuu, sarutandu-i si sarutandu-i intr-un exces de zel – s-ar putea sa-i si inghit de atata nebunie, sa-i pastrez in mine, sa-i simt incontinuu pana se digera in sufletul meu. Poate asa ar fi cel mai bine, sa simt efectul tau pierzandu-se progresiv in mine, stiut numai de mine, numai al meu, pana cand corpul meu decide sa te uite. ...Si te rog sa nu te schimbi, macar pentru o zi – fii asa pana la la sfarsitul zilei asteia, fii asa pana adorm cu ochii tai in gand si ajuta-ma sa nu te uit pentru cateva ore.

Dar maine... sa-mi dai drumul. Caci altfel o sa te fac sa te doara... Pentru ca nu o sa te mai iubesc. Nu asa, in orice caz... 

Sufletul meu iubeste, dar nu in fiecare zi, si nu in acelasi fel de fiecare data.

Sadismul celor slabi II

" Ferocitatea mea era o legatura prea puternica: prea mult aveam nevoie de aceasta femeie pe care o supliciam ca sa nu devin la randul meu, desi schingiuior, sclavul sclavei mele. Un sordid fara stralucire, sordidul situatiilor iremediabil ruinate, ne rodea viata in comun."

("Luni de fiere" - Pascal Bruckner)

Nu percepeam alt mod de a ne trai vietile – devenise un obisnuit, un necesar care ne colora vietile, rodandu-le in acelasi timp de ce mai era frumos si curat in ele.

Ne raneam reciproc, ne uitam in aceeasi oglinda si, cautand schimbarea si dispretul de sine, il loveam pe celalalt, cu convingere, multumiti in turbarea noastra de rezultatele, daca nu se puteau spirituale, atunci fizice de pe partenerul nostru de suferinta.

Eram retrasi, tampiti de lumea exterioara, reusind numai afundarea in sinele celuilalt, cand noi, cautand de fapt descoperirea propriului eu si justificarea metamorfozei deficioase, incercam sa ne reparam mecanismele zdrobite prin nicio alta cale decat prin a le distruge pana la ultima ramasita pe cele existente in speranta plantarii unora noi. Dar nu eram, oare, constienti ca, ramasi fara niciun mecanism rational in functiune, nu am fi fost nici pe departe in stare de asemenea lucruri. Deveniseram, astfel, animale, ghidate numai de impulsuri si sentimente interpretate pe de-a-ndoaselea care nu gaseau nicio alta satisfactie decat a-si vedea propria suferinta materializata si in jumatatea lor, de care, in loc sa se ajute prin iubire la refacerea sinelui pierdut, se descotoroseau frenetic, considerand-o partea stricata din ei de care trebuie sa se elibereze. Nu intelegeam ca sentimentele unuia pentru celalalt erau facute ca sa ne ajute, ca aceasta daruire totala trebuia sa fie fara de durere, din dragoste pentru reintegrarea lumii in dragoste.

Pana unde avea sa ne duca asta ? Era prea multa nebunie, prea multa greutate in gandurile astea pentru a ne fi date noua, cei care, intr-o slabiciune de-a dreptul enervanta, abia reuseam sa ne ducem viata de pe o zi pe alta, traind-o la modul extrem sedentar.

Culorile stridente acopera suprafetele cele mai palide

Cred ca pe coperta fiecarei carti pe care o citea se gasea cuvantul « iubire », cel putin un om desenat intr-o maniera demna de mila cersind prezenta celeilalte si o culoare luminoasa care invaluia tot acest decor dulce, mai dulce si decat cea mai insiropata savarina. Nu stiam  ce era cu ea de citea asemenea carti. Poate regasea in ele minciunile pe care si le repeta in fiecare zi, pana invata sa le creada, ca sa reuseasca sa traiasca pana la ziua de maine, in permanentul stres al gasirii uneia noi. Asta nu era viata...

Si totusi o vedeam venind si respirand bine mersi in fiecare zi, aparent la fel de normala ca noi toti, in bucatica ei de banca, inarmata calumea pentru inca 24 de ore, acoperite de doza consumata pe ultima suta de metri.

Mai mult decat pot sa-mi ascund eu de mine

O placeam mai mult decat le spusesem prietenilor. O placeam mai mult decat imi spusesem mie insami, mai mult decat imi permitea inima mea si inzecit mai mult decat o lasasem pe ea sa vada...

Inevitabilul

 Nu poti sa intelegi fatalitatea trista a acestor lucruri... Nu intelegi ca nu trebuie sa plangi pentru ele, nu intelegi pentru ca durerea lor e mai presus de tine, pentru ca esti prea tanara, pentru ca ai inca un suflet de copil si nu stii sa privesti in interiorul lor... Daca ai face-o, ai stii ca altfel nu ar fi putut sa fie, ca tocmai felul in care s-au terminat le face atat de importante, atat de pure in felul mizer in care au sfarsit. Lucrurile acestea au fost facute ca sa moara, ele au avut un scop care s-a indeplinit, ele au stiut asta si au murit impacate – atunci tu de ce sa le pangaresti memoria plangandu-le ?... Nu intelegi ca inevitabilul lor a fost impins catre sfarsit tocmai ca tu sa reusesti sa traiesti ? Esti doar suma a unor alegeri nefericite pe ici si pe colo care, termninand inutil laolalta zeci de suflete straine, ti-au facut tie o portita sa existi.