Lovitura de zambet

Ti-ai lasat zambetul intr-o coaja de copac, de pe vremea cand erai in noroi langa el, printre frunze, si nu mai stiai sa-ti deosebesti gura de ochi. A cazut acolo intamplator, dezlipindu-se de fata ta de uzat ce era, si ai uitat sa-l mai ridici de pe jos sa ti-l pui la loc. Probabil ai socotit ca te-ncurca prea tare... Si ca acum nu mai ai nevoie oricum de el.

Si acum copacul meu zambeste. Si e al meu, pentru ca imi aminteste de tine, iar tu – cel care erai inainte – erai al meu. Nu pot decat sa ma-ntreb de ce nu mi-ai lasat mie zambetul tau, pe o foaie de hartie, cu un autocolant nou-nout langa el, sa mi-l lipesc de buze si sa te am cu mine intotdeauna. Daca altfel nu pot sa te regasesc... Daca altfel nu mi te dai.

Si acum nu te mai regasesc nici aici. Copacul meu moare si, odata cu el, si tot ce-a mai ramas din tine, din noi...

De ce-ai lasat sa se-ntample asta ?