Iesiram din cladire, moarte de cald
si rupte de oboseala. Cel putin asta se citea pe fata insotitoarei mele – sa o
numim S. - care gafaia nevoie mare.
Primul loc
in care am nimerit era un parc, asa ca m-am indreptat catre prima banca pe care
am putut-o gasi si m-am asezat. S.
a luat loc si ea langa mine – sau mai bine zis s-a trantit – si a inceput sa
isi scoata toate cele de pe ea.
O priveam nemiscata cum isi desfacea
fularul si si-l azvarlea pe spatarul bancii (acesta cazand ulterior pe jos si
uitat acolo pana la plecarea noastra), isi deschidea jacheta, isi scotea
neindemanatica puloverul gros si ramanea intr-un maiou simplu alb fara sutien.
De mentionat faptul ca afara era toamna si, in consecinta, frig de crapau
pietrele langa lacul nu pe deplin inghetat, iar eu imi frecam mainile, acum
reci, intr-o miscare mecanica, fara tragere de inima, in timp ce ma uitam la
ea.
Si ma uitam pur si simplu, poate
pentru ca nu stiam ce sa zic, sau pentru ca ma simteam stanjenita de faptul ca
eu ramasesem cu atatea haine pe mine, pe cand S., si racita pe deasupra, zacea
tolanita langa mine, tragandu-si nasul la pielea goala pe mica bucatica de
banca pe care o ocupa, in cea mai deplina relaxare umana pe care o vazusem
vreodata.
Mi-am reluat pozitia langa ea si,
prefacandu-ma ca imi fug ochii in alte parti, ma straduiam sa nu ma holbez la
fata ei, asa cum atarna intiparita pe capul dat pe spate, cu gura usor
intredeschizandu-se atunci cand isi mai tragea nasul din cand in cand, si
uitata uneori asa, crapata si rupta de la dinti, cu sangele dat pe alocuri, dar
umeda si moale inauntru, departe printre gingiile sarate de la raceala. Pielea
incretita de pe maini arata ca nu se simtea chiar atat de comfortabil pe cat
parea, dar ea nu dadea semne sa-i pese.
Era un soi de fascinatie la creatura
asta mica si alba, era un soi de vana in ea pe care nici copacii, cu suflul lor
rece si putrezit de materie in descompunere, nu o puteau lovi si, desi pielea
si parul, si fiecare particica din ea zvacnea in sus de frig, nu parea sa
existe niciun tais al acestuia care sa patrunda pana la inima ei, inca tare si
calda sub invelisurile crude. As fi crezut ca tocmai pentru ca era atat de
mica, nestiutoare, lipsita de experienta, lucrurile rele puteau ajunge la ea mai usor,
si putea fi doborata fara mare bataie de cap. Dar, conform legilor firii, nu
poti sa rozi ce e crud si alb pana la dezintegrare, pur si simplu nu poti. Numai
ce este intunecat si copt in negura vremii poate fi luat si strans cu usurinta intre falcile pradatorului, iar numai vietile pure ies nevatamate din ghearele acestuia...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu