Cu tine

Cu tine sunt fragil.

Cu tine sunt mic.

Si oricat m-as umfla in forma mea, tot n-as fi suficient de puternic cat sa-ti fac fata tie.

Si numai cu spatele te pot privi.

Ma strang la pieptul pamantului, pentru ca nu indraznesc sa ma strang la pieptul tau.

Ma pot strange in alte parti din mine, dar niciodata in cele pretioase ale pieptului tau.

Ai un suflet acolo si nu il pot privi.

Si nu il pot atinge.

Ma tem ca m-ar arde : eu nu am mai vazut asa ceva pana acum.

Si nu as avea suficiente lacrimi sa m-astampar pana sa ma faca scrum.

Sunt prea mic ca sa-ti fac fata. Rupe-te de forma mea. Cresti mai mare-n alta parte.

Cresti mai frumos. Mai puternic, mai departe.

Eu cu tine sunt fragil.

Eu cu tine sunt prea mic.

Nu te merit: sunt nimic.

Shining

You can’t kiss a fairy on the lips.

Aveam o idee despre ce inseamna sa saruti o stralucire. Si m-am gandit s-o pun pe hartie. Dar, asa cum n-am putut sa pun sarut pe buzele tale, nu am putut sa-ti pun ochii pe hartie, caci daca undeva se gaseste stralucirea acestei lumi, aceea e in ochii tai, si nimeni nu poate s-o prinda cand moare. Atunci cand ne privesti, inca o parte din tine – mai mica – mai moare, si-ti vad fericirea cum paleste pe obraz pentru ca doare. Dar tu nu vrei sa-mi spui. Nimic nu vrei sa-mi spui : cu nimic nu ma ajuti. Sa te ajut. Vrei numai o sarutare, pentru sufletul tau mic, dar eu nu pot sa privesc la o stea cum moare, si sa nu ma indoiesc un pic. Ma indoiesc ca esti reala. Ma indoiesc ca trupul tau mic e tot aici si daca vreodata, intrat inauntrul buzelor tale, sufletul meu s-ar pierde, as sti ca nu am sa-l mai vad niciodata inapoi.

Ti-am vazut ochii, iti spuneam, si a fost ultimul lucru pe care l-am vazut din inima mea.

Tu esti ingerasul meu, ramura mea de stele. Indiferent ce-ai spune, e mai multa lumina decat intuneric si mai multa bunatate decat dorinta in trupul tau decat in oricare dintre noi. Ma tii sa nu cad, ma tii sa nu cad...

Si eu iubesc albele, clarele brate ale sufletului tau. Sunt ramuri intregi de frumusete acolo, in copacul trupului tau. Iar eu nu pot decat privi sub ele, si ma odihnesc pe un covor de scrum sub desisul tau – si e racoare acolo, si e bine. Dar de ridicat, nu m-as ridica niciodata pana la tine.

 Nu cred ca mi-am dorit niciodata sa te ating, iubita mea. Nu cred ca e cu putinta sa atingi zane de mai, asa cum nu e cu putinta sa inghiti flori de primavara si sa le hranesti moarte in corpul tau. Nu pot hrani cu boala supravietuirea-ti sub o radacina de om. Caci, vezi tu, eu sunt bolnava. Sunt bolnava de moarte, poate doar de n-am murit demult, iar acum ma nasc si mai mica decat eram in palmele tale. Strange-ma bine acolo, dar sa nu cumva sa ma sorbi inauntru : s-ar putea sa nu ma mai intorc niciodata.

Numar intreg

M-am straduit din rasputeri sa-ti vad forma zilele care au urmat.
M-am straduit din rasputeri sa o deslusesc printre peretii de piatra.
Sa o invat m-am straduit, pe dinafara sa o strang din interior.
Sa o prind, asa cum se contureaza ea si ingusteaza intre picioare realitatea.
Sa o tin pe loc si sa o concentrez ca pe un diluant in toata substanta mea
Sa o intep sa o doara si, intr-un singur punct, sa curga sangele pe foaie
Sa prinda viata imaginea ta.

Dar te impingi ca o gaura neagra in campul meu de forme sa ma absorbi
Inauntru, lumea mea a devenit a ta
Precum era intr-o dimineata de primavara cand ma straduiam
In trupul tau sa iau o alta forma.

Cateodata simteam ca facem aceleasi lucruri in momente diferite
Si ziua se compunea din clipe de mic-dejun si dusuri
Si somnuri luate impreuna
Pentru ca toata realitatea parea mai reala
Si mai putin stramba intre picioarele noastre pe cearsafuri
Cand se indoiau si luau forma perfecta
Cand ma inmulteai si ma dai la patrat.

Formula

Te inchizi si te deschizi, te deschizi si te inchizi

Tot mai mult

In ultima vreme.

Lacate noi vin sa ma descuie din zavoare

Tot mai des

In ultima vreme.

Prin deschizatura usii mele vad lucrurile

Tot mai clar

In ultima vreme.

Odata ce licoarea lui Alice isi face efectul

Tot mai curand

In viitor

Am sa mor, si apoi am sa ma nasc din nou.

Ma micsorez, si ma regasesc intreaga

Tot mai mica si neagra

In ultima vreme.

Ma deschid si ma inchid, ma inchid si ma deschid

Tot mai putin

In ultima vreme.

Iepurele alb a inceput sa se imbolnaveasca

Tot mai grav

In ultima vreme.

Gaura se subtiaza si timpul trece in ceasul lui

Tot mai grabit

In ultima vreme.

Magia dispare si cred ca am sa ma pierd pe ace

Tot mai dureroasa

In viitor

M-am nascut, dar din nou am inceput sa mor.

Am orbit si ma pierd mereu in cercul

Tot mai negru

In ultima vreme.

Iepurele a intrat si a uitat sa ma mai cheme :

L-am privit cum cadea

Tot mai in adanc ;

Acum nici pentru mine

Nu mai e multa vreme.

Niveluri de suferinta. (Tavanul)

///

Cand forma ta dispare, altele noi – mai colorate si mai stridente incep sa aiba loc, sa intre in casa mea. Si nimic nu intra si nu se stabileste la fel inauntru – cald si moale, alb si neted, fara sa lase nicio gaura libera, si fara sa ma umfle in mine – precum o facea a ta. Ceilalti incep sa se intample, ceilalti incep sa respire. Numara timp, numara organe, numara vieti in camerele mele, iar vocile lor suna urat. La fel si corpurile lor – au tropote zgomotoase cand traverseaza si calca ca uriasii in prag. Ma calca pe nervi urmele lor ca ciocanele de fier cand vin si sparg umbra ta care supravegheaza din intuneric. Ma calca pe inima mana lor cand ma zguduie sa-mi scoata adevaruri din pieptul inecat de toate minciunile lumii de afara. Ma calca pe suflet... aerul pe care il risipesc din mirosul nostru impreuna. Si am impresia de fiecare data ca mai trag in gaura lor din plamani o clipa din nisipul clepsidrei noastre cand te indoi de prezenta lor si apoi te curbezi ca intr-o clepsidra sa ma prinzi inauntru cand trec dupa ei pe coridoare.

Am spus ca m-am rupt zilele astea si ca sunt franta acum. Am spus ca nu mai am suficient aer sa te iubesc, sau suficienta inima sa te las sa respiri inauntrul meu. Am spus ca trupul meu e prea dureros, si prea mare greutatea in trupul tau de piatra ca sa mai las peretii sa coboare pana la el. Am spus multe.

Dar niciuna dintre ele nu a fost cu adevarat.

Cu adevarat m-am rupt cand nu am mai avut aer deloc, ori inima deloc, ori greutate deloc in sufletul meu care s-a ridicat pana la tavan in lipsa ta.

Se chirceste singur acolo si asteapta sa vii inapoi. 

///

Cand tu pleci, timpul incepe sa curga din nou. Cand ceilalti incep sa vorbeasca, imi amintesc ca trebuie si eu sa vorbesc inapoi. Sa socializez, sa revin din nou la conditia de persoana. Cand raze stralucesc in mine, imi aduc aminte ca trebuie sa reflect si eu lumina inapoi. Cu tine, totul nostru era suficient, si nu mai eram nici oameni, nici raze, nici nu trebuia sa dam nimic inapoi, pentru ca imparteam totul intre noi, si strangeam inauntru atat cat puteam, lacomi, nesatuli, pasionati. Si putinele straluciri pe care le aveam, le revarsam in tine, si le loveam in tine, si le impingeam departe in tine – pana unde lumina mea incepea sa se piarda in intunericul tau.

"E ca si cand m-ai fi-ngropat". (Camere)

Odata ce te obisnuiesti sa traiesti cu fantome in casa ta, nu le mai poti scoate niciodata din camere. Odata coborate din pereti... mortii vii nu se mai intorc inapoi. Sentimentele mele daramate nu mai pot fi niciodata cladite inapoi. Si nici nu pot respira aer de flori in ceata cea mai densa a mintii mele. Mi-e dor de mirosul tau, iubitule. Mi-e dor de viata ta in plamanii mei. Mi-e dor de viata ta in corpul meu.

Mi-e dor de tine ca de organe vii pulsand in peretii casei mele.

Toate cadrele usilor au forma ta.

Fiecare intrare si fiecare iesire e o intrare si o iesire din tine.

Nu pot sa intru cu adevarat in camere. Ci numai in tine.

Dar acum nu mai e nicio forma de tine care intra si care iese din mine.

Doar intinderi mari de var si invelisuri de pat. Lumina si alb decolorand toate atingerile noastre pe tapiterii si covoare – urma sucului pe care l-ai varsat de dimineata si aromele de pizza din cearsaf nu s-au curatat inca. Dar numai eu le simt. Pentru ca numai eu le cunosc. Numai eu te cunosc. Nu lumina asta, si nu oamenii care intra in camerele mele frumoase, si nu zilele care vor veni sa sparga in limbi ascutite orele fara numar petrecute in afara de timp. In afara de mine. In noi impreuna.

Fantomele mele dragi invelite in crusta dulce de intuneric... Inca mai am gustul tau in gura mea cand ma intind si sarut aluviuni moi de piele in carnea ce se implineste in mine.

Cum mai pot sa vina zile noi peste ziua noastra care s-a terminat de-o clipa doar ? Cum mai pot exista zile dupa ziua asta ? Cum mai pot exista nopti – daca numai noaptea asta exista, si se poate numi reala cu adevarat ?

Am spus ca tu esti fantoma mea. Fantoma mea iubita. Te-am ponegrit in mintea mea si ti-am murdarit imaginea de mii de ori cand clipeam peste tine sa te sterg. Te-am lovit cu corpul meu cand te-am respins in cearsafuri de piele. Te-am impuns cu gura mea cand am intrat peste tine sa te inghit, sa te iau tot. Nu mai incapeai inauntrul meu... Credeam c-ai sa te stergi. C-ai sa dispari a doua zi. C-ai sa iesi la urmatoarea digestie, sau c-ai sa te dizolvi la urmatoarea gura de apa. Asa c-am baut cat mai multa. Voiam sa te sterg. Voiam sa te duci... mort sau viu, mult si bine inauntrul meu. Pana la capat.

Acum a doua zi a venit. Dar tu esti mai real decat oricare dintre ei.

Nu trebuie sa-mi spuna soare nou ca a venit primavara. Sau sarbatori de Paste sa-mi spuna ca ceva vechi a inviat. Pentru ca eu tot nu le cred. O forma noua a luat contur. Si ea inca se profileaza pe cadrele de la usa.

Nu e niciun soare sa-mi spuna ca a venit primavara. Eu tot te vad in intuneric. Si te gust prin pereti cand noaptea vine in carnea mea.

Am o fantoma in suflet. Si e mai reala decat toata vietatea, si e mai reala decat toata luminarea.

In intuneric formele rare prind contur. In intuneric razbate o raza de lumina. In intuneric camerele mele au cearsafuri. Si pereti de var. Si covoare aspre. Iar din ele inca ridica sa se dizolve aburi de suc.