Cand vorbesti prea
mult cu peretii, peretii incep sa faca dragoste cu tine. Cumva, se dau jos de
acolo, de pe orice ar fi ceea ce e in spatele lor si coboara pana la tine. Nu
mai stii daca faci dragoste cu fata lor sau cu spatele lor. Dar stii ca te
strang. Si te strang – oh ! – atat de bine, incat aproape ca ai orgasm la
ceva ce nu exista macar.
Nu mai pot vorbi cu
fantomele mele. Cineva ar putea spune ca nu e sanatos. Cineva m-ar putea crede
nebuna. M-as putea inchide in casa cu fantoma, bea suc, manca pizza, freca de
ea cat pot, dar tot nu are sa intre niciodata in mine.
Ma intreb daca
fantomele sunt de aer sau din piatra.
In orice caz, nu e
recomandat sa ignori fantoma : ar putea deveni periculoasa.
Dar nici nu mai poti
continua sa o privesti. Nu poti sa iti mai amagesti ochii, nu poti sa mai
amagesti camerele cu ceea ce trupul nu poate amagi, cu ceea ce casa nu poate
auzi, cu ceea ce numai sufletul, in orbul mintii sale, numai el poate simti.
Nu poti face dragoste
cu sufletul tau.
E bolnav. Si tot o
dovada de narcisism/ autosatisfactie/ autoflagelare si nebunie personala.
...
Dar e si mai frig
intre peretii fara suflete acum. Nu poti vorbi cu fantomele, dar nici nu poti
inceta a vorbi. Mintea ta o ia razna.
Prin ce munti, pe ce
campie s-a pierdut sufletul tau ? L-a inghitit ingerul de spuma de tot ?
In gura lui ?
...
Durerea e acida. Ca si
gustul tau. Ca si oasele mele. Oasele mele goale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu