marți, 22 aprilie 2014

Fantoma mea iubita. (Peretii)



Cand vorbesti prea mult cu peretii, peretii incep sa faca dragoste cu tine. Cumva, se dau jos de acolo, de pe orice ar fi ceea ce e in spatele lor si coboara pana la tine. Nu mai stii daca faci dragoste cu fata lor sau cu spatele lor. Dar stii ca te strang. Si te strang – oh ! – atat de bine, incat aproape ca ai orgasm la ceva ce nu exista macar.

Nu mai pot vorbi cu fantomele mele. Cineva ar putea spune ca nu e sanatos. Cineva m-ar putea crede nebuna. M-as putea inchide in casa cu fantoma, bea suc, manca pizza, freca de ea cat pot, dar tot nu are sa intre niciodata in mine.
Ma intreb daca fantomele sunt de aer sau din piatra.

In orice caz, nu e recomandat sa ignori fantoma : ar putea deveni periculoasa.
Dar nici nu mai poti continua sa o privesti. Nu poti sa iti mai amagesti ochii, nu poti sa mai amagesti camerele cu ceea ce trupul nu poate amagi, cu ceea ce casa nu poate auzi, cu ceea ce numai sufletul, in orbul mintii sale, numai el poate simti.

Nu poti face dragoste cu sufletul tau.

E bolnav. Si tot o dovada de narcisism/ autosatisfactie/ autoflagelare si nebunie personala.
...
Dar e si mai frig intre peretii fara suflete acum. Nu poti vorbi cu fantomele, dar nici nu poti inceta a vorbi. Mintea ta o ia razna.
Prin ce munti, pe ce campie s-a pierdut sufletul tau ? L-a inghitit ingerul de spuma de tot ? In gura lui ?
(Bolnava. Bolnava. Bolnava. Bolnava !)

...
Durerea e acida. Ca si gustul tau. Ca si oasele mele. Oasele mele goale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu