Cand forma ta dispare,
altele noi – mai colorate si mai stridente incep sa aiba loc, sa intre in casa
mea. Si nimic nu intra si nu se stabileste la fel inauntru – cald si moale, alb
si neted, fara sa lase nicio gaura libera, si fara sa ma umfle in mine – precum
o facea a ta. Ceilalti incep sa se intample, ceilalti incep sa respire. Numara
timp, numara organe, numara vieti in camerele mele, iar vocile lor suna urat.
La fel si corpurile lor – au tropote zgomotoase cand traverseaza si calca ca
uriasii in prag. Ma calca pe nervi urmele lor ca ciocanele de fier cand vin si
sparg umbra ta care supravegheaza din intuneric. Ma calca pe inima mana lor
cand ma zguduie sa-mi scoata adevaruri din pieptul inecat de toate minciunile
lumii de afara. Ma calca pe suflet... aerul pe care il risipesc din mirosul
nostru impreuna. Si am impresia de fiecare data ca mai trag in gaura lor din
plamani o clipa din nisipul clepsidrei noastre cand te indoi de prezenta lor si
apoi te curbezi ca intr-o clepsidra sa ma prinzi inauntru cand trec dupa ei pe
coridoare.
Am spus ca m-am rupt
zilele astea si ca sunt franta acum. Am spus ca nu mai am suficient aer sa te
iubesc, sau suficienta inima sa te las sa respiri inauntrul meu. Am spus ca
trupul meu e prea dureros, si prea mare greutatea in trupul tau de piatra ca sa
mai las peretii sa coboare pana la el. Am spus multe.
Dar niciuna dintre ele
nu a fost cu adevarat.
Cu adevarat m-am rupt
cand nu am mai avut aer deloc, ori inima deloc, ori greutate deloc in sufletul
meu care s-a ridicat pana la tavan in lipsa ta.
Se chirceste singur
acolo si asteapta sa vii inapoi.
///
Cand tu pleci, timpul
incepe sa curga din nou. Cand ceilalti incep sa vorbeasca, imi amintesc ca trebuie
si eu sa vorbesc inapoi. Sa socializez, sa revin din nou la conditia de
persoana. Cand raze stralucesc in mine, imi aduc aminte ca trebuie sa reflect
si eu lumina inapoi. Cu tine, totul nostru era suficient, si nu mai eram nici
oameni, nici raze, nici nu trebuia sa dam nimic inapoi, pentru ca imparteam
totul intre noi, si strangeam inauntru atat cat puteam, lacomi, nesatuli,
pasionati. Si putinele straluciri pe care le aveam, le revarsam in tine, si le
loveam in tine, si le impingeam departe in tine – pana unde lumina mea incepea
sa se piarda in intunericul tau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu