marți, 22 aprilie 2014

"Nu numai mortii stiu sa moara"



Lipseste. E pierduta.
A. este pierduta. Nu numai pierduta din vizor, nu numai din zavor. A. lipseste, dar nu de acasa – caci de acolo s-a pierdut, oricum, demult.
A lipseste. Lipseste din casa ei. Lipseste din mintea ei.
Uneori ma intreb daca este aici vreun pic.

Daca as cauta-o vreodata, as descoperi, poate, ca nu mai este demult. Ca lumina unei stele ratacite, straluceste fara rost, pe o geana de pamant. Umbra ei e la fel de fara rost ca o petala de floare moarta pe care te incapatanezi s-o mai strangi in palma.
...
Mai am un sfert de ora pana am sa mor. Dupa aceea am sa o iau iarasi de la capat.

Eternul cerc al neinfloririi, eterna nebunie a imensitatii, obositoarea roata a calamitatii.

De ce nu se poate sa fi murit azi ?
De ce nu pot sa mor in clipele tale ? Sa le pastrez pe ale mele.

Sunt atat de mult parte din pielea ta acum. Nici cu laserul nu m-ai mai putea extirpa dintre matele tale – nici cu clestele nu ai putea rupe pamantul unde am prins radacini in sufletul tau.
...
Am sa mor acum. Si am sa te caut din nou maine dimineata. Cand sangele mi se va preface la loc in lichid, iar miscarea propriilor ochi inauntrul inimii imi va trimite reflexe catre corpul tau sa-i mai caut forma inca o data pe sub patura cand vine dimineata.
...
Cand ne-am despartit, m-ai dat la o parte. M-ai impins de parca m-ai fi intepat cu clestele pe gura, iar durerea a fost ascutita de acolo de unde eram legata la corzile din inima ta.  Sunetul a fost infiorator. Mi s-a prabusit in jos, spre stomac, ca scancetele chinuitoare ale mieilor ucisi in ajun. Iar senzatia de cutremur a fost asa de puternica, de parca s-ar fi deplasat organe cat continente, largite si despartite in interiorul meu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu