Timpul e o chestie pe
care nu o avem, mi-a spus cineva odata.
El ne are pe noi, as
completa eu.
El ne are pe noi atat
de mult incat am uitat cum este sa ne avem pe noi.
Dar eu nu-mi pot da
seama daca apartin timpului. Nu pot spune ca apartin nimanui, de fapt. Daca as
vrea sa fiu romantica, as spune ca-ti apartin tie. Esti singurul pe care l-am
lasat atat de aproape de mine. Atat de aproape in mine. Mai departe decat am ajuns
eu probabil. Cu mana ori cu gandul sa ating sufletul de carne zacand inauntru.
Daca as fi
romantica...
Dar adevarul este ca
nu. Mintea mea zboara mai departe de tine uneori. Mintea mea te paraseste atat
de des... aproape la fel de des cum obisnuia sa ma paraseasca si pe mine
inainte. Atunci cand imi apartineam. Dar daca ar fi sa ma gandesc unde este in
restul timpului, de unde o aflu sa o o trimit mai departe pe culmile acelea
verzi din pustiul meu cand zac inconstienta sub norii de stele – da : as
spune ca in tine isi gaseste sfori in realitate cel mai adesea. Tu ma tragi
inapoi, iubitule. De cand te cunosc, ma tragi inapoi. Realitatea e tot mai
prezenta acum in mintea mea, si am inceput s-o accept tot mai mult in
interiorurile mele. Ma intorc tot mai des acum. Dar numai de dragul tau.
Ma tii cu tine. Ma tii
in sufletul tau. Te tin in carnea mea. E un miros strain acum. O atingere
straina pe pielea mea cand adorm. O respiratie straina in gatul meu cand
inghit, un gust strain pe pielea mea cand o duc la fata si ma apasa in somn. O
atingere noua cand te schimbi si te potrivesti sub capul meu. Un suport nou. Un
sprijin nou.
Si atat de frumos cand
ma iubesti. Dar se pierde repede gustul de tine. Si cand incep din nou sa miros
a mine stiu ca am inceput sa dispar si totul s-a terminat din lumea vie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu