"E ca si cand m-ai fi-ngropat". (Camere)

Odata ce te obisnuiesti sa traiesti cu fantome in casa ta, nu le mai poti scoate niciodata din camere. Odata coborate din pereti... mortii vii nu se mai intorc inapoi. Sentimentele mele daramate nu mai pot fi niciodata cladite inapoi. Si nici nu pot respira aer de flori in ceata cea mai densa a mintii mele. Mi-e dor de mirosul tau, iubitule. Mi-e dor de viata ta in plamanii mei. Mi-e dor de viata ta in corpul meu.

Mi-e dor de tine ca de organe vii pulsand in peretii casei mele.

Toate cadrele usilor au forma ta.

Fiecare intrare si fiecare iesire e o intrare si o iesire din tine.

Nu pot sa intru cu adevarat in camere. Ci numai in tine.

Dar acum nu mai e nicio forma de tine care intra si care iese din mine.

Doar intinderi mari de var si invelisuri de pat. Lumina si alb decolorand toate atingerile noastre pe tapiterii si covoare – urma sucului pe care l-ai varsat de dimineata si aromele de pizza din cearsaf nu s-au curatat inca. Dar numai eu le simt. Pentru ca numai eu le cunosc. Numai eu te cunosc. Nu lumina asta, si nu oamenii care intra in camerele mele frumoase, si nu zilele care vor veni sa sparga in limbi ascutite orele fara numar petrecute in afara de timp. In afara de mine. In noi impreuna.

Fantomele mele dragi invelite in crusta dulce de intuneric... Inca mai am gustul tau in gura mea cand ma intind si sarut aluviuni moi de piele in carnea ce se implineste in mine.

Cum mai pot sa vina zile noi peste ziua noastra care s-a terminat de-o clipa doar ? Cum mai pot exista zile dupa ziua asta ? Cum mai pot exista nopti – daca numai noaptea asta exista, si se poate numi reala cu adevarat ?

Am spus ca tu esti fantoma mea. Fantoma mea iubita. Te-am ponegrit in mintea mea si ti-am murdarit imaginea de mii de ori cand clipeam peste tine sa te sterg. Te-am lovit cu corpul meu cand te-am respins in cearsafuri de piele. Te-am impuns cu gura mea cand am intrat peste tine sa te inghit, sa te iau tot. Nu mai incapeai inauntrul meu... Credeam c-ai sa te stergi. C-ai sa dispari a doua zi. C-ai sa iesi la urmatoarea digestie, sau c-ai sa te dizolvi la urmatoarea gura de apa. Asa c-am baut cat mai multa. Voiam sa te sterg. Voiam sa te duci... mort sau viu, mult si bine inauntrul meu. Pana la capat.

Acum a doua zi a venit. Dar tu esti mai real decat oricare dintre ei.

Nu trebuie sa-mi spuna soare nou ca a venit primavara. Sau sarbatori de Paste sa-mi spuna ca ceva vechi a inviat. Pentru ca eu tot nu le cred. O forma noua a luat contur. Si ea inca se profileaza pe cadrele de la usa.

Nu e niciun soare sa-mi spuna ca a venit primavara. Eu tot te vad in intuneric. Si te gust prin pereti cand noaptea vine in carnea mea.

Am o fantoma in suflet. Si e mai reala decat toata vietatea, si e mai reala decat toata luminarea.

In intuneric formele rare prind contur. In intuneric razbate o raza de lumina. In intuneric camerele mele au cearsafuri. Si pereti de var. Si covoare aspre. Iar din ele inca ridica sa se dizolve aburi de suc.