In lacrimi.

Si, deodata, lumea devenise foarte tacuta. Fara nicio explicatie sau cauza vizbila, lumea devenise foarte tacuta de la o vreme. Nu mai auzeam zgomotele de fond : muzica batand in surdina (atunci cand era cazul), un comentariu la intamplare despre vreme, un scrasnet de tocuri pe asfalt. In restul timpului, formele lor se miscau fara sa scoata un sunet. Se derulau tot mai incet si nu le zaream decat in semi-intuneric. Era ca si cum as fi asistat la un film de groaza dat in cu incetinitorul. Poate lumina difuza era numai in mintea mea – de fapt, nu o mai zaream deloc.

Poate nu era lumina de vina, ci intunericul din capul meu. Nu erau oamenii tacuti, ci fantomele mele prea galagioase.

Comentariile despre rude sunt cele mai plictisitoare comentarii posibile. Mai plictisitoare chiar si decat cele despre vreme. Vremea macar e schimbatoare. Rudele alea senile sunt neschimbate indiferent de cat timp trece peste ele. Indiferent de vreme.

Poate a trecut prea mult timp peste sufletul meu. Atat de mult, incat rudele lui pamantene au murit demult, si acum se joaca cu fantomele timpului trecut.

Vremea e instabila. Instabila acum. Instabila de un timp. Presiunea atmosferica se schimba constant. Presiunea de pe atmosferele separate din corpul tau apasa mai precipitat ca niciodata.

E rost de precipitatii in sufleutl tau. Celulele tale plang cu lacrimi de cer nou. Sughiturile se intorc inauntur. Carnea sughita cu placere.

Nu pot lasa lacrimile fantomelor mele sa transpire. Tu n-ai trupuri. Ai timp. Timp precipitat in spatii. In spatii din cerul tau. Din corpul meu precipitat. In lacrimi.