Stramtoarea

Nici nu mai pot sa-mi amintesc cum a inceput totul. Pur si simplu, intr-o zi eram pustie – un mare gol inauntrul meu – si apoi, fara sa-mi dau seama – o radacina de om acolo, alaturi de inima mea, sa-l umple de batai noi, inainte sa uit de tot ca traiesc.

De cand ma stiu, mereu au fost doua inimi care bateau : doua organe principale, doua vieti principale, doua idei, doua ratiuni principale – doua ratiuni de a trai – doar ca a ta s-a dovedit mai puternica de cele mai multe ori.

Cand timpul incepe sa se stranga si realitatea se stramba toata in mine, in spatiul mic care ramane e loc doar pentru doi ochi de gheata. E rece acolo. Atat de rece – firea-mi, sufletul meu devin atat de reci. Cei doi ochi ma urmaresc in permanenta din intuneric, iar eu sunt constienta de ei mai mult decat sunt constienta de orice altceva. Se uita in mine cand ma prabusesc, se uita in mine cand ma ridic, iscodindu-ma, intepandu-ma. Atenti fara incetare, cand reusesc sa ma indepartez, imi tipa inapoi – daca privirile ar reusi sa doara – bucati vii din carnea mea care-mi amintesc ca nu vor disparea prea curand.

Cand timpul incepe sa se stranga si realitatea se stramba toata in mine, in spatiul mic care ramane e loc doar pentru doi ochi de gheata. E rece acolo. Atat de rece – firea-mi, sufletul meu devin atat de reci. Cei doi ochi ma urmaresc in permanenta din intuneric, iar cand simt ca ma prabusesc, ei sunt mereu acolo, si ma asteapta la capete. Colturile mele par atat de ascutite atunci, cand sunt imprejmuite de gene ascutite, ca la midiile de mare, supraveghind in mine ganduri fara nume si spaime fara intelesuri.

Cand ma ridic la fel – sunt atenti in permanenta – o bucata vie din carnea mea care-mi aminteste ca nu va disparea prea curand.